Vorba dulce mult traduce

● În România literară nr. 2, cineva care nu semnează deplînge faptul că în Academia Română nu sînt mai mulţi scriitori, după care ne dă o listă cu scriitori care ar merita cu vîrf şi îndesat să devină „nemuritori“: „Nu pricepem în ruptul capului ignorarea atîtor scriitori români contemporani şi membri ai USR de mare valoare cum ar fi (lista e mult mai lungă decît ne îngăduie spaţiul să reproducem): Nicolae Balotă, Paul Cornea, Constantin Ţoiu, Alexandru George, George Bălăiţă, Livius Ciocârlie, Radu Cosaşu, Eugen Negrici, Virgil Nemoianu, Şerban Foarţă, Mihai Zamfir, Alexandru Călinescu, Andrei Pleşu, Gabriel Dimisianu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec“. Într-adevăr, lista poate fi lungită, dar, chiar aşa cum e, eu, unul, nu pot decît să subscriu la ea.

● În aceeaşi notiţă nesemnată din România literară, autorul ei se întreabă, pe bună dreptate: „Şi de ce n-ar fi aleşi membri (ai Academiei, n.m.) atîţia traducători extraordinari?“. Din păcate, nu ni se spune care sînt aceşti traducători. Nu ştiu de ce îmi vine să cred că traducătorul extraordinar la care s-a gîndit autorul notiţei nu poate fi decît Sorin Mărculescu. Acesta a dat o nouă versiune a lui Don Quijote şi a tradus integral opera în proză a lui Cervantes. Sorin Mărculescu, care este şi un distins poet, dublat de un erudit, chiar merită un loc printre nemuritori. Sigur, fiecare se poate gîndi la traducătorul drag inimii lui, eu m-am gîndit la Sorin Mărculescu.

● Şi fiindcă tot venit vorba despre România literară, îmi permit să-i atrag atenţia dlui Gabriel Chifu, noul director-adjunct al revistei, că încă de la primul număr din acest an al revistei apar tot felul de regretabile greşeli. La pagina 23, la rubrica „Meridiane“, un anonim scrie fericit: „În roman Breton a botezat-o Nadja (e vorba de cartea lui Breton Nadja, n.m.), de la Nadejdia, nume rusesc de unde provine românescul «nădejde»“. Chiar aşa? Nu ştiu de ce lingviştii noştri au susţinut pînă acum, ca proştii, că nădejde vine de la nadezda, un cuvînt din slava veche. Sper că dl Chifu este conştient că asemenea mici scăpări îl pot înfuria pe şeful lui de la Paris, mare specialist în Breton.

● Vorbeam cu cîţiva dintre colegii de la Academia Caţavencu despre faptul că lumea s-a mutat pe YouTube, care este un fel de Second Life al săracului. Acolo găseşti tot, acolo ne pierdem intimitatea, găsim chiar fragmente din viaţa unora dintre noi filmate la nu se ştie ce petrecere, la nu se ştie ce întîlnire cu cititorii sau cenaclu. Un fel de Big Brother intermitent ne depune mişcările pe YouTube. Viaţa noastră se youtubizează sau, mai românizat, se iutubizează. Dar, dincolo de asta, de raportul intimitate-spaţiu public, un raport care se tot destramă, ceea ce mi se pare cu adevărat neliniştitor este youtubizarea drepturilor de autor. Mi se poate spune că, în sens larg, YouTube are rolul unei biblioteci de unde împrumuţi, gratuit, o carte. Da, numai că acea carte a fost cumpărată de bibliotecă. Pe cînd YouTube nu plăteşte drepturi de autor pentru performanţele artistice, pentru creaţiile muzicale sau de alt gen care se difuzează acolo. Pentru foarte tînăra generaţie poate părea panicardă această poziţie: băi, nea Morar, YouTube e un fenomen global, e ceva cool şi puternic, n-ai cum să-l opreşti şi ar fi aiurea să-l opreşti. Nu, nu sînt ipocrit şi recunosc faptul că şi eu am intrat pe YouTube de sute de ori, ba chiar există afişat acolo (nu de către mine) un film experimental pe care l-am făcut la 20 de ani! Mi s-a părut interesant că a fost urmărit de sute de oameni. Da, dar eu nu trăiesc din filmul acela, nu vreau drepturi de autor. Ce ne facem însă cu cei care trăiesc dintr-o muncă artistică şi drepturile lor de autori se iutubizează?

Taguri: literatura