Viaţă de recuperator. La confiscat

Cu domnul Iliescu, de la firma ARIS 2000, de recuperări de bunuri luate în leasing, mă întîlnesc vineri dimineaţa, la 6,30, şi decolăm spre Alexandria, unde trebuie să dibuiască doi oameni. Unul are de dat înapoi firmei de leasing o semiremorcă de tir, altul trebuie să înapoieze nişte utilaje de tîmplărie.
– Problema e cu al doilea, că mă duce cu vorba de două luni.
În Alexandria, oprim într-o benzinărie şi-l aşteptăm pe omul cu TIR-ul. De la Bucureşti, în urma noastră, vine un cap-tractor, cum i se zice, care urmează să ducă remorca pînă la depozitul firmei de leasing, undeva la Braşov. Proprietarul remorcii, un întreprinzător cu mai multe tir-uri, stă liniştit cu noi la masă. Are o figură puternică, de ţăran, e resemnat într-un fel demn. Discuţia, care stagnează cîtă vreme domnul Iliescu completează acte, ia avînt cînd vorbim despre străinătate. Omul a văzut multe, i-a plăcut, are observaţii interesante. Cînd discuţia alunecă spre criză, nu se vaită, rămîne la fel de liniştit.
– Nu mai merge nimic în Alexandria. Pe praful ăsta…, e tot ce zice. Omul a plătit foarte multe rate şi brusc, la sfîrşitul contractului, nu a mai fost în stare.
Apare cap-tractorul şi mergem la autobaza unde-şi ţine tir-urile. După ce semiremorca e montată şi actele sînt gata, şoferul cap-tractorului îşi permite o familiaritate faţă de proprietar:
– Bosulică, ai scăpat de ea!

*

– Nu, el a fost ok, îmi zice domnul Iliescu în maşină, peste cinci minute. Am vorbit la telefon, mi-a spus cînd şi cît mai poate să plătească, iar cînd nu a mai putut, a zis „Vino şi ia-o“. Şi acum să ne ocupăm de adevărata problemă.

*

Ajungem în centrul Alexandriei.
– Să sunăm acum, zice domnul Iliescu. Îl sună pe tipul cu utilajele de tîmplărie pe trei telefoane. Nu răspunde la nici unul.
– Ar putea să nu vă caute?
– Posibil, dar în general m-a sunat. Nu ştie că am venit aici. Dacă nu sună, mergem la tatăl lui.
Sună mobilul. E respectivul.
– Ce mai faceţi domnu’…? Da… da… Uitaţi, domnu’… Hai că nu o mai putem amîna. Sînt aici, în Alexandria.
O scurtă tăcere plină de surprindere la capătul celălalt.
– Haideţi să ne întîlnim. Da? Sînt la…
Cîteva minute mai tîrziu, apare şi persoana. E prima oară cînd se vede cu domnul Iliescu. Un tip înalt, solid, seamănă cu Ludovic Orban. Izbucneşte rapid:
– Vreau să vorbim cinstit. Sînt distrus, sînt terminat. Sînt într-o situaţie… vreau să mai termin comenzile care le am şi după aia voiam să vă zic „Luaţi-le, dom’le!“. Am vorbit să mă asociez cu doi băieţi care au şi ei firmă, dar nu ştiu ce voiau, voiau să ia doar utilajele. Dar astă-noapte, la ora 11, mi s-a spus că mai există o posibilitate. Vor să cumpere firma şi să îmi plătească ei datoria.
E rîndul lui Iliescu să izbucnească:
– Cît poate să dureze asta, cinstit vorbind? O săptămînă? O lună? Două? Dar care a fost vorba noastră? Că, dacă pînă lunea trecută, nu plăteşti ceva, 3.000 de RON, ţi le iau. Ai promis. A trecut ziua de luni şi nu s-a întîmplat nimic, ba chiar nu m-ai sunat, ceea ce nu se face. A trecut şi marţi, a trecut şi miercuri, joi.
– Dom’le, înţelege-mă şi pe mine. Azi vorbesc cu băieţii.
– Vreau să vedem utilajele şi să le fotografiem, firma de leasing vrea să se asigure.
Omul e iarăşi surprins. Dă din colţ în colţ, dar zice că lucrurile ar fi undeva la ieşirea din oraş. Înapoi în maşini.
– Ce crezi despre dînsul? mă întreabă domnul Iliescu. Mare vrăjitor domnul! Minte de n-are treabă. Să vedem dacă îmi arată utilajele.
Însă, în loc să o luăm spre periferie, maşina lui ne învîrte prin centru. O vreme credem că vrea să scape de noi, dar opreşte în cele din urmă în faţa unui bar. Parcăm. Vine spre noi şi ne zice rîzînd:
– Credeaţi că am vrut să fug? Haideţi să vorbim cu cineva!
La o masă, în bar, stă un tînăr, cu ceas mare pe mînă, îmbrăcat la costum, ferchezuit, fiindcă alt cuvînt nu îmi vine în minte, dar arătînd totuşi atît de provincial cu pantofii lui negri, lustruiţi, cu vîrf ascuţit. Omul cu datoria îşi expune direct cazul în felul lui stufos. Tipul ascultă impasibil. O fi avocatul? O fi vreun şmecher local?
– Deci, trage el concluzia, înţeleg că se poate rezolva foarte uşor. Ei or să-i plătească datoria.
E rîndul domnului Iliescu.
– Mi s-a promis asta de două luni de zile. S-a trecut de limită. Dacă pînă astăzi la ora cinci nu intră aceşti bani, noi vrem să luăm utilajele.
– Sigur, zice tipul, dar avem totuşi nevoie de o hotărîre judecătorească.
– Se poate şi aşa, dar vă atrag atenţia că în felul ăsta apar nişte cheltuieli suplimentare care îi vor fi imputate domnului. În orice caz, vrem să vedem utilajele şi să le facem o poză, ca să ne asigurăm că există.
Vinovatul se face roşu. Reiese că nu a plătit chiria halei şi şeful depozitului s-ar putea să-i mai fi pus un lacăt.
Ajungem la depozit, prin labirintul deprimant al unei foste fabrici de ceva. Undeva, într-o hală, e atelierul.
– Aveţi noroc, e doar lacătul meu, ne spune omul.
Peste tot e rumeguş. Cîteva uşi de lemn, încă neterminate, aşteaptă beneficiari care nu vor mai veni niciodată. Domnul Iliescu fotografiază cele patru utilaje.
– Deci, dacă pînă azi la cinci nu se întîmplă ceva, vin luni şi le iau… E unsprezece.
Tipul dă din cap.

Îl lăsăm în faţa barului, unde intră să vorbească iar cu avocatul. Mai are timp pînă la ora cinci.

Taguri: firma de leasing aris 2000