RSS
61 articole in tagul batai in dialog
După atîtea războaie şi războieli, marele nuvelist Radu Cosaşu era cel mai în măsură să transforme aceste bătăi almaniheiste în strîngeri de mînă forte.
Afară era primăvara lui 1982. Înăuntru era trimestrul al II-lea. Eu eram în clasa I A, la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic din Bacău. Un coleg mi-a dat o carte, Cireşarii lui Constantin Chiriţă, primul volum.
"Pentru că există!", răspund mîndru bărbaţii adevăraţi, oamenii crestelor înzăpezite, cînd îi întrebi de ce mama dracului se tot cocoaţă pe munţi, pînă-n vîrf. Mişto găselniţă, nimic de zis. Ai nevoie de o asemenea justificare sfidătoare, uşor nebunească, pentru a putea continua o activitate complet lipsită de sens.
Ce poţi să ai, dom’le, cu chelioşii? Nu e deloc elegant să fii înrăspăr cu oamenii aceştia. Dacă omul mai este şi chior, pe lîngă că e chel, cu atît mai neelegant. Dar dacă peste toate astea băiatul mai este şi preşedinte, atunci începi să te enervezi de-a dreptul. Prea multe defecte la un loc.
Până în urmă cu zece ani citeam cel puţin şase titluri de literatură SF pe an. În cărţile astea abundă extratereştrii care au răspuns la orice întrebare şi farfuriile lor zburătoare care te lasă mască. Dileme: oare de ce majoritatea extratereştrilor sunt cheli, zbanghii şi au picioarele în formă de X?
Deosebirile dintre mine şi un american de rând sunt de nuanţe şi percepţii. Bunăoară, nu sunt de acord ca toţi oamenii să vorbească aceeaşi limbă precum vacile şi oile, aşa cum şi-ar dori-o taţii fermieri ai savanţilor americani.
Ăăă, staţi o secundă. That didn’t come out right. Să mai încerc o dată: „America? HELL, NO!“. O să mă explic printr-o poveste. De trezit copiii. Din păcate, e adevărată. O să vă spun ce am văzut de cînd, în secolul trecut, pe înserat, am plecat şi eu, ca tot studentul român care-a văzut prea multe filme made in Hollywood, către tărîmul făgăduinţei.
Ori de câte ori fac nudism la Cavarna, lângă Balcic, îmi aduc aminte de povestea bunicului meu, petrecută în urmă cu mai bine de 70 de ani, prin părţile astea.
Niciodată n-am înţeles nudismul la Vama Veche. După mintea mea, nudismul la Vama Veche se bate cap în cap cu băutul-pînă-ne-pişăm-pe-noi la Vama Veche. Îi întreb pe vamaioţi: cum vă mai pişaţi pe voi dacă faceţi nudism? Asta nu pot să înţeleg: cum e posibil ca Vama Veche să fie plină de nudişti şi de pişaţi-pe-ei în acelaşi timp?
(para-comedie dramatică, gerontofobă, în două acte, unul mai scurt, altul mai lung)
Un local, cu trei mese. La masa din dreapta stau doi tineri îndrăgostiţi. Vorbesc în şoaptă, se ţin de mînă, fumează. Celelalte două mese sînt, deocamdată, goale. O muzică în surdină.
Un local, cu trei mese. La masa din dreapta stau doi tineri îndrăgostiţi. Vorbesc în şoaptă, se ţin de mînă, fumează. Celelalte două mese sînt, deocamdată, goale. O muzică în surdină.
Am fost crescut de surorile mai mici ale bunicii mele, Flavia şi Aura Margine. Două fete bătrâne, ciudate şi suspicioase. Două teroriste împuţite. Cu tabieturi din alte vremuri. „Nu pune mâna!“, asta îmi auzeau urechile de dimineaţa până seara. „Treci la colţ şi stai într-un picior, până la loc comanda!“ era cel mai frumos compliment de care aveam parte.
Pentru unul care a copilărit la ţară, printre ţărani de la coada vacii, care măturau în fiecare dimineaţă în faţa curţii sau care adunau balegă de cal de pe uliţă şi-o amestecau cu lut galben obţinînd astfel o mastică antiseptică cu care îşi curăţau podelele de pămînt ale caselor, noul ţăran de oraş plin de bani e o provocare şi o jignire.
Să aperi statul are o oarecare logică doar dacă lucrezi sau ai lucrat pentru el şi ai reuşit să extragi cîteva avantaje minore din treaba asta. Altfel, se ştie, statul e cel mai prost patron.
Statul este de departe cea mai neinspirată invenţie a omului. Decît să inventeze statul, omul mai bine ar mai fi inventat o dată roata. Ar fi avut la momentul respectiv două roţi cu care ar fi putut pune ceva în mişcare – pe cînd cu statul n-a mişcat niciodată mai nimic.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu nici frumos pînă la 20 de ani nu am fost, nici de stînga pînă la treizeci de ani (c-am trăit în România), nici de dreapta după 30 (că nu am împlinit încă) n-am fost, şi cred că nici bogat pînă la 40 nu voi fi. Dar tare mi-e că nici n-o să mă dea sărăcia afară din vile şi maşini. Vilele altora, în care intri doar noaptea, de te aleargă cîte-un Iovan cu puşcociul. Dar mai sărac cu duhul şi mai indecis ca anul acesta, ca anul trecut, şi ca de cînd – şi cît de bogat – mă ştiu, parcă n-am fost niciodată. Habar nu am, ca extremă ascunsă, pe ce parte a politicii joc. Apropo, dacă politica este o curvă, cu cine ar fi mai bine să te destrăbălezi: cu o tîrfă de stînga sau cu una de dreapta?
Nu e bine să fii de dreapta şi nici de stânga în ţara noastră. Nemaipunând la socoteală că starea de a fi orice în România, sus sau jos, inginer sau poet, prost sau deştept, râu sau ram, bogat sau sărac nu e prea confortabilă.
Da, sînt înalt şi e bine. Adică e bine şi foarte rar nu e bine. Dar în general îmi place să fiu înalt. Îmi place mult. E una din chestiile la care mă întreb mereu: „Ce am făcut ca să merit asta? Sigur am făcut o faptă bună pe la 15 ani, că m-am născut înalt“. Filozofia mea despre înălţime cunoaşte multe aspecte. Să mă explic...
Poftim?? Zi mai tare, că de acolo, de jos, nu se aude!! A, să scriu un text despre… Bine, scriu, de ce să nu scriu? Uite, mă aşez pe scaun, în faţa calculatorului, şi mă apuc de scris. Asta în timp ce unii, în loc să se aşeze, trebuie – nu? – să se urce pe scaun. Ca să fie limpede pe ce poziţii ne aflăm, ţin să fac încă de aici, din al nouălea cer, o precizare: avantajul nostru fundamental în faţa scunzilor este acela că noi putem fi şi înalţi şi scunzi, pe cînd scunzii pot fi doar scunzi. De aceea, pe unii dintre ei îi înţeleg. Se ştiu ei. Cum ar veni, noi, înalţii, sîntem un fel de „doi în unu“.
Diferenţa dintre scunzi şi înalţi nu e o mare chestie, pînă la urmă. Totul se rezumă la un punct de vedere. La oamenii înalţi, punctul de vedere este mai sus, la cei scunzi este mai jos. Totuşi, există şi excepţii. Cunosc oameni scunzi care au un punct de vedere foarte sus, dar şi oameni înalţi care, în ciuda faptului că au un punct de vedere foarte jos, nu au găsit niciodată mai mult de 1.000 de lei pe jos. Chestie de noroc, şi înălţimea asta.
Non-acţiunea se petrece în dormitor. Domnul Pu citeşteziarul, întins în pat. Doamna Pi croşetează, întinsă în pat. Amîndoi sînt pe jumătate goi, transpiraţi, gîfîie de parcă tocmaiar fi încheiat o partidă de sex. Poartă ochelari de soare. În dormitor este aproape întuneric.
Poetul englez W.H. Auden a spus odată (vă place cum încep, nu?) că poţi zice „te iubesc“ aşa, la modul general şi absolut, dar că e mult mai greu să afirmi ceva simplu şi concret, gen: „te iubesc mîine dimineaţă la ora 8“... Mă rog, probabil că nu se referea la sex. Pentru că oricine ştie că e foarte uşor s-o faci: sexul de dimineaţă pune zîmbetul pe faţă. O pui, ţi-l pune. Nu mai e nevoie de gimnastică matinală; de fapt, chiar e gimnastica matinală! Începi ziua remontat. Iar dacă o mai şi termini aşa, te culci şi mai remontat. Există, însă, un duşman definitiv al sexului, şi acela este iubirea. Din cîte mi-am dat seama, există un singur beneficiu imediat al acestei activităţi: slăbeşti.
Mă numesc Alin Avram. Din partea mamei am sânge turcesc. Pe stră-străbunicul meu l-a chemat Ömer Abibulla, era poreclit Salamalekum şi a fost aga sangeacului Novi Pazarului. Era un inscu pielea gălbuie, mustăţi cât veveriţa şi nesfârşit de înalt, umbla îmbrăcat în haine nemţeşti şi nu obişnuia să poarte fesul decât în geamie şi de sărbători, cînd simpla lui prezenţă umplea inima muierilor de o teamă nedesluşită, care este, de regulă, fie începutul respectului, fie al unei nelămurite dorinţe trupeşti, ce le jilăvea păsărelele.
Aceasta este o masă rotundă sicktirită. Pe masă se află două farfurii pătrate, una albastră şi una roz. În farfuria albastră stă dragostea în suc propriu. În cea roz se află sexul, tot în suc propriu. În jurul mesei, în picioare, care îmbrăcaţi, care dezbrăcaţi, se află doamne, domni, domnişoare, fete şi băieţi. Cineva întreabă: ce-a fost mai întîi, oul sau dragostea, sexul sau găina? Ceilalţi răspund, care cum le vine la socoteală.
Taică-meu a fost un fustangiu sinistru. Ion Margine. Un cordaci fără scrupule. A înşelat-o pă maică-mea cât trăia, cu sor’sa, var’sa şi nepoată-sa. Asta, în zilele lui bune. În alea rele, s-a încurcat cu cine s-a nimerit. Cu florăreasa nebună, Bözsy Varga, care cumpăra garoafe doar de la Grigoreni. Lua un braţ, sâmbetele şi duminicile, şi le vindea în restaurante. Se oprea pe un maidan şi le curăţa de bobocii de la baza tulpinei. Apoi Taică-meu a prins-o în mreje pe Marişca, zisă Rogneanca, o văduvă de o jumătate de secol, între picioarele căreia păianjenii îşi făcuseră pânze de treizeci şi ceva de ani, că n-o mai întreba nimeni dacă are chef de bărbat.
Dragostea este posibilă şi este permisă la orice vîrstă. Nu e deplasat şi nici periculos dacă un copil sauun puriu se îndrăgostesc. Pe cînd sexul e complet aiurea, să zicem, la 3 ani şi devine aproape imposibil de la o anumită vîrstă. Pentru cine mai e totuşi în stare de un zvîc sexual şi la 70 de ani, apare o altă problemă: sexul poate fi fatal, căci sculatul de dimineaţă dăunează grav sănătăţii, în special cardiacilor şi hipertensivilor. Îndrăgostitul capătă o forţă fantastică, se spune că poate muta şi munţii din loc. Pe cînd sexistul, în afară de muntele lui Venus, pe care-l zgîlţîie doar, nu e în stare de lucruri ieşite din comun.
Dragoste versus sex. Să faci dragoste versus să faci sex. O dispută eternă. Totuşi, dacă e să iei ad litteram aceste două expresii, nici una dintre ele nu are sens. Dragostea nu se face, se întîmplă. Cît despre sex, nu poţi să faci, efectiv, sex. Poţi doar să faci sexul să se simtă bine. Sau să faci sexul opus să te simtă bine. Dacă ai noroc.
Draga mea,
Ţi-am mai zis: după cercetări îndelungate şi laborioase, nişte savanţi occidentali, angajaţi într-un colectiv de studii multi-pluri-disciplinare, au ajuns la o concluzie cît se poate de interesantă. Dragostea, susţin ei, reprezintă cel mai patologic moment din existenţa fiinţei umane. Nu presupune morbiditate şi nici boală. Înseamnă doar – folosesc cuvintele lor – pierdere de sine.
Draga mea,
Ţi-am mai zis: după cercetări îndelungate şi laborioase, nişte savanţi occidentali, angajaţi într-un colectiv de studii multi-pluri-disciplinare, au ajuns la o concluzie cît se poate de interesantă. Dragostea, susţin ei, reprezintă cel mai patologic moment din existenţa fiinţei umane. Nu presupune morbiditate şi nici boală. Înseamnă doar – folosesc cuvintele lor – pierdere de sine.
Bună ziua, domnilor şi, respectiv, vă ling mîna, doamnelor! Eu sînt pisica vecinei lui Daniel Goace. Cîteodată, cînd stăpîna mea lasă geamul deschis la balcon, mai traversez parapetul şi mă duc să mă mai joc cu mouse-ul de la calculatorul lui. ...Mamă, ce mă mai enervează că şi-a luat mouse optic! Mouşii optici n-au nici un farmec.
Ştiţi cum îşi încep antisemiţii discursurile despre poporul ales spunînd că n-au nimic cu evreii, dar... Aşa şi eu cu pisicile! N-am nimic cu ele, dar le consider o rasă enervantă. Nu, părerea asta n-are nici o conotaţie fascistă şi nu vreau să credeţi că fac din pisică cauza decăderii economiei mondiale şi a înmuierii moravurilo rcăţeilor. Nu, dar pur şi simplu pisica îmi face rău. Am alergie la ea şi atunci cînd o văd simt un ghemotoc de păr imaginar, cît o claie de fîn, care mi se pune în gît. Şi de-aia am fost nevoit cumva să dezvolt şi o teorie antipisicistă cu care să-mi justific beteşugul.
Sînt cîinar cam din clasa a treia, cînd am auzit o poveste de la tovarăşa învăţătoare, cu un cîine ciobănesc care s-a proptit cu labele pe stăpînu-său şi nu l-a lăsat să intre în colibă. Ciobanul s-a enervat, a vrut să-i dea cu bîta-n cap cîinelui, dar nu a apucat, căci s-a stîrnit un cutremur. De la cutremur, o stîncă s-a prăvălit peste colibă şi a făcut-o ţăndări. Atunci a înţeles ciobanul ce cîine sofisticat are, cîine seismograf. Fiindcă nu am auzit la acea vîrstă poveşti cu pisici care presimt cutremure şi îşi mută puii din locurile periculoase, cu găini care încep să cotcodăcească cu cinci minute înainte să se zguduie pămîntul, nu am devenit pisicar convins, nici găinar (mă rog, cu mici excepţii), ci m-am făcut cîinar convins.
E clar, eu fac parte din categoria iubitorilor de vietăţi. Deci, prin ghearele mele au trecut următoarele animale. Cîinele Scaunus, maidanez cu acte, împrumutat de la un coleg de şcoală generală. Scaunus avea cap de lup şi corp de vulpe gri, dar îmi plăcea de el că mă urmărea. A stat la mine la bloc cam jumătate de zi, după care a dispărut cu totul din lumea asta. Complet misterios şi fără urmă. Un păianjen cu cruce de care eram îngrozit. Îl ţineam într-o cutie transparentă. Mi-l prinsese un băiat de la bloc. Mi-a fost atît de frică de el, chiar şi în cutie, încît l-am aruncat pînă la urmă. Pisicile Costică şi încă una al cărei nume nu îl mai reţin. Costică a fost prima mea pisică alb-negru. Cealaltă era gri, dar nu conta.
Ghepardul este o pisică cu ghearele neretractile, foarte ataşată de om, care a putut fi văzută sporadic în Carpaţi, până la începutul secolului trecut. Principele Gheorghe Rákóczy I, unul dintre cei mai respectabili vânători ai vremii sale, folosea pentru vânătoare inclusiv ghepardul persan, pe care transilvănenii îl confundau, de proşti ce erau, cu pantera. Ghepardul a fost descris în scrisoarea lui Francesco Massaro, secretarul oratoriului Veneţiei la Buda, către Zuan Batista Ramusio, secretarul dogelui Antonio Grimani, din 1 florar 1520, ca un animal care avea părul, aspectul şi răgetul ca de leu, de nuanţă albă cu pete mai întunecate pe sub pântece, cu coada scurtă şi vârful negru şi cu smocuri lungi şi negre de floci pe sfârcurile urechilor şi cu căcărezele compacte de culoarea curcubeului.
Pe pisica mea o cheamă Herta şi, în timp ce eu scriu aceste rînduri, Herta stă în braţele mele şi se uită la ceea ce scriu eu aici. În vederile ei largi – care, cu totul, însumează 280 de grade – mai intru şi eu uneori. Dar, din motive numai de ea ştiute, brusc mă văd expulzat din generosul ei unghi de vedere, şi atunci Herta îşi vede de-ale ei şi eu îmi văd de-ale mele şi continuu să scriu despre ea şi despre altele, continuu să scriu despre această umanitate pisicească, numită pisicitate.
De-a lungul vremii (care mai mult pleacă decît vine), au locuit împreună cu mine, pe rînd – la rău şi la bine alături stînd –, felurite feline. Nu pot spune exact (şi n-aş vrea să mă fac de ruşine) de unde se iveau (din ce zone cumva străine), pentru ce îmi erau trimise (şi cu ce gînd) sau de către cine. Erau menite, poate, a reclădi ceva din ruine ori a-mi reda – curînd – pierduta (de-atîtea ori) culoare a unei vîrste senine, fără de nori.
Pe canapeaua din stînga, Rudolpho şi Stephano se ţin de mînă, se mîngîie, se sărută. Rudolpho şi Stephano pot să stea, pe rînd, unul în braţele celuilalt. Pe canapeaua din dreapta, Cerasela şi Ingrid se ţin de mînă, se mîngîie, se sărută. Cerasela şi Ingrid pot să stea, pe rînd, una în braţele celeilalte. Din cînd în cînd, cuplurile îşi aruncă priviri şi îşi fac cu mîna. Tandreţurile pot dura 2-3 minute. În încăpere intră, din dreapta, Mario şi Costi, ţinîndu-se de mînă. Dau cu ochii de Rudolpho şi Stephano.
Petrecut în anul de pomină 1683 şi condus de marele vizir Kara Mustafa, asediul Vienei a alăturat o oaste de două mii de moldoveni, a domnitorului Gheorghe Duca, la alte patru mii de munteni ai lui Şerban Cantacuzino. Printre soldaţi erau, aşa cum se întâmplă la oaste, oameni bărbaţi şi oameni femeie. Aleksa Tarangul, un rus de origine tătărească cu sânge de moldovean, născut în Moghilo şi ajuns mai târziu sfetnic de taină al principelui Dimitrie Cantemir, comanda o trupă de genişti însărcinată cu construcţia unui pod care n-a mai fost terminat niciodată, ca mai toate proiectele ambiţioase ale Evului Mediu românesc, încremenit şi el în proiect. Înţeleşi cu austriecii, prin ambasadorul Germaniei în Constantinopol prin care ţineau legătura, românii i-au abandonat pe turci când le-a fost lumea mai dragă: n-au luptat nici de partea lor, dar nici n-au avut curajul să-i refuze, preferând să prindă ultimii fluturi ai toamnei, ce înroşeau hăţişurile de dracilă crescute ca o barbă de imam pe malul drept al Dunării.
Am participat, în San Francisco, la o orgie homosexuală internaţională. (Poate nu ştiţi, Frisco e capitala tuturor celor pe care plicticoşii care nu ştiu decît poziţia misionarului îi numesc "devianţi sexuali".) De fapt, îmi trebuia o introducere impetuoasă (la textul ăsta, obsedaţilor! Numai la prostii vă gîndiţi! Da’ uite că v-am captat atenţia), aşa că am exagerat puţin. Nu era în San Francisco, ci pe-aproape. Şi n-a fost chiar o orgie homosexuală. Doar internaţională. Şi nici măcar nu a fost o orgie. Hai să vă explic: jucam un joc infantil, dacă vă spun că era derivat din sitcom-ul Prietenii tăi o să rîdeţi de mine. Deci nu vă spun.
În istoria antică a Indiei, regele Asoka, nepotul lui Chandragupta, a impus o figură de neuitat. Supranumit calculatorul viu, Asoka părea mai degrabă artist decât inginer, deşi era capabil să numere toate frunzele dintr-un copac din goana calului. Nu o dată făcea pariuri cu curtenii că eroarea de calcul nu va depăşi cifra de zece frunze, în plus sau în minus. Dar nici o eroare nu poate desfrunzi mintea mai eficient ca istoria. După ce regele trecea ca vijelia pe lângă copac, soldaţii îi rupeau frunzele şi începeau să le numere pe îndelete cotoarele. Fără excepţie, Asoka a câştigat toate pariurile. Detractorii au scos la iveală următorul detaliu: regele îşi alege copaci din familia platanului sau a pipalului, care au frunze mari, numărate scrupulos cu o seară înainte, de o armată de sclave cu multă dexteritate în recoltarea ceaiului, şi prin aceasta s-a vădit că mintea lui de inginer o întrecea pe cea artistului.
În 212 î.e.n., după asediul Siracuzei, o sabie romană a perforat plămînul stîng al celui mai cunoscut inginer din toate timpurile. Arhimede s-a arătat prea absorbit de precizia cercurilor sale din nisip, insultîndu-l astfel, prin apatie, pe centurion. Corpul în agonie al învăţatului s-a prăbuşit peste bisectoare şi tangente, a deranjat definitiv simetriile desenate pe pămînt şi a acoperit o problemă de geometrie a cărei soluţie ne făcea poate să trăim astăzi mai comod. Pusă faţă în faţă cu matematica, ignoranţa soldatului a avut nevoie de puţină gimnastică de pedepsire. Această intervenţie ostilă într-o chestiune a minţii, care începe să definească tipul recunoştinţei publice faţă de savanţii-tehnicieni, este o sugestie înarmată pentru ceea ce vor păţi inginerii peste două mii de ani.
Staţi aşa, să-mi aprind o ţigară. Mi-am aprins o ţigară, am deschis o pagină de web şi am tastat în fereastra de Google: 9 mituri despre ţigări. Hmm. Ia să vedem dacă anti-miturile sînt adevărate.
Cum spunea un nene la televizor: «Şi ce dacă nea Cutare a fumat toată viaţa şi a trăit 100 de ani? Dacă nu fuma, trăia 150». Este interesant cum toţi oamenii care ar trăi 150 de ani se apucă brusc de fumat cînd sînt tineri, ca să nu treacă de sută. Se pare că viaţa e, într-adevăr, plictiseala dintre două ţigări.
Am cunoscut un tip care zicea că provincia ar trebui rasă de pe faţa pămîntului. Am cunoscut alt tip care spunea invers, că Bucureştiul trebuie exilat în altă ţară. Pînă la urmă, e bine să ne înţelegem cu toţii ca fraţii. Că dacă stai să te gîndeşti bine, şi Bucureştiul tot în provincie e.
Am picat la facultate şi de-aici a început totul. Toţi prietenii mei şi-au găsit care o rudă la comisariat, care o hepatită nedescoperită dinainte, care un început de platfus, numai eu a trebuit să ajung să simt mirosul unei cazărmi de cinci stele, unde ordinea şi disciplina făceau parte din porţia zilnică de tîmpenie care era, şi cred că mai e încă, armata română de pufani. Timp de un an şi patru luni am păţit tot ce se poate numi nasol pe lumea asta. Atunci cînd ai 18 ani, nu te-ai bărbierit niciodată şi ai ochelari cît sifonul traşi peste o faţă de fost licean care inspiră aroganţă de tocilar, cel mai împuţit ghinion posibil e să nimereşti pufan într-o unitate de gagii pe care nu i-a dus capul să absolve mai mult decît o amărîtă de şcoală profesională de lăcătuşi-mecanici.
Hannah Pakula a numit-o „ultima romantică“. Contele de Saint-Aulaire a împrăştiat vorba prin toată Europa că România avea un singur bărbat, adică pe ea. Pentru noi, a rămas în istorie drept Regina Maria. Pentru Nando, bărbat’su, adică Ferdinand de România, a rămas drept Missy.
Despre ea însăşi, Missy scria că este o fiinţă electrică: „În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu“. Aşa s-a confesat regina în povestea vieţii ei, reeditată la Bucureşti, la Editura Eminescu, în 1991. Să fi fost Nando singura persoană care ştia amănuntele astea despre regină? Dar prinţul Barbu Ştirbei de ce nu le-ar fi ştiut? Dar colonelul Joseph Boyle, zis Joe?
Despre ea însăşi, Missy scria că este o fiinţă electrică: „În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu“. Aşa s-a confesat regina în povestea vieţii ei, reeditată la Bucureşti, la Editura Eminescu, în 1991. Să fi fost Nando singura persoană care ştia amănuntele astea despre regină? Dar prinţul Barbu Ştirbei de ce nu le-ar fi ştiut? Dar colonelul Joseph Boyle, zis Joe?
În caz că nu v-aţi dat deja seama, după semnătură, vreau să încep prin a vă aduce la cunoştinţă faptul că sînt femeie şi am ales să iau partea bărbaţilor în războiul dintre ei şi sexul căruia îi aparţin. Apoi, aş vrea să menţionez că nu am mustăţi, nu sînt cheală, nu am 420 de kile, nu mă apropii de vîrsta pensionării, deţin ambele picioare, am doar -0,25 la ochelari, îi port strict ocazional (cam de două, hai, trei ori pe an), iar dinţii îi am, toţi, la locul lor. La fel şi luciditatea, cu ajutorul căreia (deşi greu!) am reuşit să conştientizez cam ce îi enervează pe ei, bărbaţii, la noi, cam ce ne face atît de diferite şi, cîteodată, insuportabile. Citiţi mai jos o listă a motivelor care le fac lor viaţa mai plină, mai alertă şi mai grea.
Suspectez că am ales tema asta mai mult din cauza şuturilor în cur primite, în trecut, de la diverse domnişoare pe care am făcut greşeala să le plac mai mult decît era dezirabil. Pentru ele. Băiat finuţ, am crezut că nu le înţeleg suficient pentru a merita să fim împreună. De-a lungul tuturor acestor tribulaţii romantice, m-am întrebat mereu un lucru: ce vreţi voi, femeile? Răspunsul imediat ar fi că nici voi nu ştiţi. Dar hai să abordăm problema puţin mai ştiinţific.
Ce simplu ar fi dacă tot ceea ce aş avea de spus despre mine s-ar putea rezuma la cîteva lucruri exterioare, de o subiectivitate perfect obiectivă! Aş face, în acest caz, o impecabilă teorie (nici măcar!) a formelor fără fond, din care nu ar lipsi, totuşi, fondul de ten pe care nu m-aş sfii, la o adică, să îl folosesc ca ultim argument. Eu sînt femeie, recunosc, şi asta nu e puţin lucru. Dacă aş spune că am 32 de ani şi o înălţime de 1,81 m (lucruri perfect adevărate!), ar însemna, oare, că vorbesc despre mine? Bineînţeles! Ar însemna, însă, că vorbesc numai despre mine? Nicidecum, deşi mă îndoiesc că toate femeile de peste 1,80 m, cîte or fi ele, văd lumea la fel. Cînd eram mică îmi plăcea să dorm pe burtă. Îmi întindeam mîna dreaptă pe lîngă şold, cu stînga făceam un „L“ exemplar, pe care îl aşezam pe pernă alături de mine, şi visam nişte lucruri pe care mi-era şi frică să le povestesc.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi defemei; sau istoria femeilor se pierde în negura vremurilor. Cam ăsta era, invariabil, preludiul scolastic al oricărei discipline de manual din tinereţea mea studioasă. Preludiu..., cam stîngaci; o tară de care se resimte în orice abordare ca de la bărbat la femeie. Nu ştim exact cînd au apărut primele femei. Poate că în China antică sau în Grecia protoistoriei arheologii vor fi consemnat nişte dispozitive incipiente şi instalaţii rudimentare care să fi stat mai tîrziu la baza inventării femeii. Poate că primul om de ştiinţă care a descoperit femeia cu ardere internă a fost un bărbat.
Tata mă suspecta că ajunsesem să cred în Dumnezeu din interes. Mă întreba: „Ai mai spune Crezul în biserică, dacă preotul nu ţi-ar mai da nici un ban?“. Nu aveam mai mult de 9 ani şi ştiam la perfecţie liturghia de duminică, nu ratam nici una din aceste slujbe. Cînd preotul rostea cuvîntul „uşile“, inima începea să-mi bată mai tare, mă desprindeam din locul unde mă aflam, mă apropiam de altar, îngenuncheam şi spuneam, cu voce tare, Crezul. Tata avea dreptate: m-ar fi deranjat dacă preotul nu mi-ar mai fi dat, la sfîrşitul rugăciunii, hîrtia aceea de 10 lei. După o vreme, strînsesem cîteva sute bune din Crezul pe care-l rosteam, în fiecare duminică, cu emoţie şi intonaţie.
M-am întrebat mereu ce dracu’ face (el însuşi, Prinţul Întunericului), în timpul lui liber… Că eternitatea e destul de lungă, şi sigur există şi timpi morţi: oricît de răi ar fi oamenii, nu cred că se lucrează în flux continuu nici acolo, jos. Mai ies şi demonii la cîte o ţigară (că doar oameni sînt şi ei), măcar între marile conflagraţii mondiale. Iar avocaţii sigur nu mor nici ăştia cîte unul pesecundă…Nu cred că Lucifer ia o pauză de la încins cazane, scoate bloc-notes-ul din buzunar, ia creionul chimic de după ureche, îl umezeşte puţin pe vîrful limbii şi continuă să facă planuri de cucerire a cerurilor.
Ion Caftanat este un stilist din Iveşti. Stiliştii sau staroverii sunt ortodocşii care ţin calendarul iulian decalat cu 13 zile faţă de celgregorian, iar Iveşti sunt o comună gălăţeană situată pe râul Bârlad, afluent al Siretului. Stiliştii din lunca Siretului sunt români sadea, cu obiceiuri neaoş ruseşti: poartă bărbi venerabile, înnodate până sub buric, rubăşti peste care se încing cu un brâu de lână în două culori, alb şi roşu, cizme înalte de cavalerist şi beau de sting de dimineaţă până seara. În rest, nu încetează să-l laude pe Dumnezeuşi să-i închine Lui vieţile lor nevolnice.
Ohohooo, ăsta e un subiect în care omul nu prea are ce să caute. Dacă e să ne raportăm la o scală galactică, pe Terra,în anul 2006, omul e ca o furnică, strivit de Dumnezeu şitras în jos de Diavol. Deci nu prea ai multe opţiuni, decît să te duci în Iad.
Se dedică lui IT
La început, moartea nu exista. Oamenii munceau, făceau dragoste şi apoi dispăreau. De altfel, nimeni nu era supărat pentru asta. Primul om care a murit fu Sveon Hooplaankg, leneşul satului din Laponia. El avertizase: „Vedeţi că peste două săptămîni voi muri!“. Nimeni nu l-a luat în serios, astfel că, timp de două săptămîni, oamenii din Laponia continuară să muncească, să facă dragoste şi, în final, să dispară. În preziua morţii, tinerii satului din Laponia se adunară la casa lui Sveon Hooplaankg.
La început, moartea nu exista. Oamenii munceau, făceau dragoste şi apoi dispăreau. De altfel, nimeni nu era supărat pentru asta. Primul om care a murit fu Sveon Hooplaankg, leneşul satului din Laponia. El avertizase: „Vedeţi că peste două săptămîni voi muri!“. Nimeni nu l-a luat în serios, astfel că, timp de două săptămîni, oamenii din Laponia continuară să muncească, să facă dragoste şi, în final, să dispară. În preziua morţii, tinerii satului din Laponia se adunară la casa lui Sveon Hooplaankg.
Nu sînt nici soţie, nici de băut nu beau, dar am ales să fiu departea doamnei Agopian, soţia scriitorului Ştefan Agopian. Acum, pentru cei care n-au auzit de el (puţini la număr, ar zice dînsul), Ştefan Agopian este un om mărunţel, care umblă mai tot timpul sictirit şi cu mustaţa pusă. Stă uşor aplecat de umeri ca şi cum înălţimea l-ar incomoda să treacă lejer pe sub tocul unei uşi. Pare tot timpul ţîfnos şi limba i se dezgheaţă ca rîurile primăvara doar atunci cînd aroma unui vinişor roşu sau măcar a unui Jidvei alb îi adie prin cerul gurii.
Ştiţi gluma aia cu bărbatul care vine acasă beat şi văzînd-o pe nevastă cu o mătură în mînă, o întreabă: "Faci curat sau ai de gînd să zbori undeva?". Aceeaşi replică ar putea să o dea şi nevestele: "Ai venit acasă sau ai trecut doar ca să te culci pînă mîine?".
În disputa dintre beţivi şi neveste disperate – părerea mea – cele din urmă pleacă, din capu’ locului, cu şansa a doua. Ca să numai spun că, pe la 7 dimineaţa, unele mai şucărite pleacă direct acasă, cu tot cu şansa asta a doua, cu primul troleu sau cu ultimul taxi, şi te lasă dracului de tîmpit. De ce e aşa? Păi, lumea spune că nu are rost să te cerţi cu un om beat. Iar, în genere, cine o face nu dă dovadă de prea multă inteligenţă.
Doamna Roza, născută Knobloch şi măriatată Popescu, se îmbracă tacticos în dormitor, în faţa unei oglinzi uriaşe, fixată în ramă de bronz aurit, sprijinită pe parchet pe patru picioare în formă de labe de urs, care abia dacă mai face faţă volumului ei impozant şi năvalnic. Şi-a tras ciorapii de mătase neagră şi acum îi fixează în clemele portjartierului şi după o clipă de ezitare renunţă să-şi mai pună chiloţii pe ea, pe care-i aruncă pe pat, după ce şi-a desfăcut larg picioarele şi şi-a şters cu ei secreţiile vaginale. Când degetele îi ating fofeaza ca din întâmplare, geme de plăcere, se lasă moale pe un taburet şi, cu picioarele tot mai lărgite, îşi mângâie iedera rebelă de culoarea roşie-acajú a toamnelor târzii, căţărată până sub buric, apoi mâna coboară tremurată spre sfârlează, prin intimitatea frunzelor şi torpoarea vrejurilor, pe care otrezeşte la realitate şi ea nu stă mult pe gânduri, oţărându-şi muguraşul mai rotunjor ca aluna şi mai umed ca boticul de căprioară, pentru a simţi plăcerea pe propria lui spinare.
Patria mea este Bucureştiul. Iar Parisul e doar Bucureştiul cel mare. Dar, spre deosebire de Oraşul Luminilor, oraşul meu e mai miraculos. Cel mai mare sat al României, înconjurat de cele mai urîte blocuri din lume, invadat de cele mai barbare triburi şi cotropit de cei mai răi cîini reuşeşte, încă, să schimbe destinul fiecărui locuitor, nativ sau de împrumut, şi reuşeşte să-şi perpetueze seminţia.
În urmă cu douăzeci de ani, asistam neputincios la invazia ardelenilor. Ăştia erau cei mai răi, că veneau cu nasul pe sus şi ocupau gările, poşta şi telecomunicaţiile.
În urmă cu douăzeci de ani, asistam neputincios la invazia ardelenilor. Ăştia erau cei mai răi, că veneau cu nasul pe sus şi ocupau gările, poşta şi telecomunicaţiile.
În primul şi în primul rînd, toate rîurile ajung prin vărsare la noi în Regat. În al doilea rînd, e mai bine la noi în Regat decît la ei în Imperiu pentru că n-am auzit spunîndu-se „Dau un imperiu pe un cal“. Deci Regatul e monedă de schimb, pe cînd Imperiul nu prea e. Apoi, eu, ca bucureştean, sînt mîndru de eticheta „mitic“. Pe la mine, prin Miticia, trece Dîmboviţa cea frumos curgătoare, în care ardelenii care au ceva de comentat se pot arunca oricînd doresc dînşii, legîndu-şi de gît sau un bolovan, sau un alt ardelean. Diferenţele sînt nesemnificative.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, voi continua doar cu analogia faţă de situaţia din familia mea: noi, ardelenii, v-am dat la şcoală pe voi, bucureştenii. Că Universitatea din Bucureşti o fost fondată de un ardelean, Gheorghe Lazăr, din Avrig. Şi dacă tot v-am făcut şcoală, v-am dat şi ceva literatură, să nu vă plictisiţi: Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu. Să aveţi ce da elevilor la română la Bac!
Îmi iau inima-n dinţi şi risc o mărturisire grozavă: nu sunt microbist. Ba, cred că ar trebui să fiu mai necruţător cu soarta imaginii mele în ochii voştri: nu mă interesează fotbalul. Poate că asta explică de ce timp de foarte mulţi ani am fost ferit de tentaţia de a reduce relaţiile dintre oameni la relaţii de partidă, în care tu joci contra celuilalt. Ba aş putea agrava această confesiune sinucigaşă: adolescenţa mi-a fost scăldată în edulcorata reverie că toţi oamenii de pe pământ sunt ardeleni. Mai precis, clujeni. Vă imaginaţi în ce hal eram când am fost paraşutat la Bucureşti? Ca ardelean? Un miel legat de toate picioarele, atârnat în cârligul miticilor, asta am fost.
Privită de la înălţimea potrivită, harta paşnică pe care trăim arată ca un cîmp de luptă. Douăzeci de milioane de soldaţi români se bat zilnic între ei, fără imaginaţie, fără o idee clară asupra victoriei şi fără să dea semne de oboseală. O armată îndebandadă, grupată spontan în regimente sau risipită în indivizi, şarjează orbeşte, cu nervii la pămînt, spre pieptul aproapelui. O bătălie fără morţi, dar cu mulţi răniţi în orgoliu, se porneşte la fiecare răsărit de soare.
Almanahul Academiei Caţavencu, Bătăi în dialog - pricini de gîlceavă la români, vă invită în acest parc naţional de distracţii.
Almanahul Academiei Caţavencu, Bătăi în dialog - pricini de gîlceavă la români, vă invită în acest parc naţional de distracţii.
© 2010 Academia Catavencu, marca a grupului Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate. Termeni si conditii.