M-a pus dracu’ să pun ipotecă pe casă. Banii i-am băgat într-un joc piramidal şi aştept, din zi în zi, să mă-mbogăţesc. Trebuie doar să apuc termenul legal. Merită, îmi voi dubla suma. Pînă atunci, însă, sînt lefter, vînd tot ce găsesc prin cămară, ies pe-nnoptat, tainic, în piaţa de vechituri şi las din preţ la orice, bibelouri, cărţi, tacîmuri. Dau totul fulgerător. E frig şi, ca să mă-ncălzesc, pun somiera pe foc. Bun, se face cald, dar nu mai am unde dormi. În cazul ăsta, desfac frigiderul, care e impecabil izolat, bucată cu bucată, şi mă-nvelesc cu perdeaua de la duş. Am demontat caloriferul: risipă! Am vîndut becurile: la ce bun? Cînd vreau să citesc ceva, confecţionez o făclie din piciorul unui scaun şi îl vîr în cîlţii plapumei, apoi în conserva cu ulei de peşte. Uleiul de peşte i l-am şterpelit pisicii, dar ea se descurcă, că-i felină. O invidiez: n-am îndemînarea, uşurinţa şi lipsa ei de moralitate cînd atacă bucătăria vecinilor.

Am transformat chiuveta în coş de gunoi, iar coşul de gunoi l-am făcut dovleac de Halloween şi l-am agăţat în fereastra fără geamuri. Copiii sînt încîntaţi, cînd vin să ceară bomboane sau covrigi îi conving uşor să-mi dea tot ce e al lor. Trebuie doar să rîd mînzeşte. Alea sînt zilele fericite. Între timp, am deşirat covorul şi l-am îndesat în crăpăturile uşilor şi ferestrelor. Intră mai puţin frig. E drept, podeaua scîrţîie, dar, dacă răzuiesc pereţii şi presar tencuiala pe parchet, nu se mai aude nimic. Pot dormi!

Nenorocirea e că nu sînt lăsat în pace să-mi duc afacerea la bun sfîrşit. Familionul a prins de ştire şi s-a strîns, cu căţel, cu purcel, la intrare: „Deschide, bă, nebune!“. Bat cu toţi pumnii din dotare. S-o creadă ei c-am să deschid! Cu toate improvizaţiile, cîtă vreme nu intră, e casa mea şi fac ce vreau cu ea. Cel mai întărîtat e ăl bătrîn, care mă ameninţă, mă imploră şi iar mă ameninţă: „Am să-ţi rup urechile!“. Mama îşi frînge mîinile: „Fiule, ai să ne duci în sapă de lemn!“. Soră-mea va rămîne nemăritată, iar prîslea plînge după jucării. Jucăriile le-am jucat de mult. Nu cade babaroasa, nu cîştigi, deci le-am pierdut. Cel mai gălăgios e unchiu’. El, chipurile, are dreptul la o părticică din moştenire. E foarte gălăgios.

Mi se pare nedrept: n-a făcut nimic s-o merite. Iar mătuşa, care agită umbreluţa şi ameninţă cu poliţiunea, ar trebui să-şi vadă de varice! La morgă, nu la întins mîna, scorpie! De partea astalaltă a uşii, le ţin piept vitejeşte: să mă lase în pace, eu le fac, eu le desfac. Or să-mi mulţumească mai tîrziu, în genunchi. Ce ciudat, la cuvintele astea îi apucă amocul. Pe toţi. Bat, tropăie şi vociferează de se zguduie şandramaua – cîtă a mai rămas.

O să mă-ntrebaţi dacă e normal să mă sacrific pentru binele general fără ca ei să-mi mulţumească. Io cred că merită. Deşi, hm, asta nu v-am spus de la început, casa nu-i chiar a mea. Ba e a familiei. Dar, dacă nu-i las să intre, nici nu contează. În cel mai rău caz o să se dărîme, dacă mai bat mult, ca nebunii! O să-mi spuneţi că-s majoritari, că o să mă scoată cu forţa. Nu cred. Am primit deunăzi un mesaj de la palat, care mi-a dat aripi: „Fiule, zi-le că-s de la Grivco şi-or să dea în dambla. Baftă, te salut, iar Nuţi te pupă dulce!“.

Taguri: opinie