Remus Cernea, un outsider mai special

Remus Cernea este domnul acela care se remarcă prin cîteva lucruri: stă cu părinţii la 35 de ani şi nu a avut nici un venit în anul 2008. La chestia cu venitul putem vedea jumătatea plină a zeroului. Avînd zero venituri anul trecut, dumnealui este printre puţinii care se poate lăuda că în 2009, în plină criză, şi-a triplat, chiar cvadruplat, veniturile.

Asta însă îl face vulnerabil. Dumnealui, ca şi mulţi alţi politicieni, devine astfel strîns legat de nişte grupuri de interese. Primul grup de interese ar fi mama dumnealui care îi mai dă, la pensie, bani de buzunar. Pe urmă ar fi tatăl. Nici nu mai vreau să mă gîndesc şi la vreo bunicuţă care-i mai strecoară cîte o sută de lei la 15 ale lunii, cînd vine factorul poştal. Mă pierd deja în încrengătura de off-shore-uri pe ruta Titan – Insulele Virgine – Drumul Taberei – Cipru. E drept, uneori grupurile de interese se mai ceartă între ele cine să ducă gunoiul. Dacă face vreo mişcare greşită, mogulii ăştia îl pot scoate imediat de pe televiziuni. Cum? Simplu. Îl trimit în camera lui şi îi taie accesul la televizor, deci implicit la televiziuni.

Cred că prima grijă a lui Remus Cernea preşedinte va fi o lege a pensiilor, cea pentru care pînă şi guvernul Boc cică a picat. Legea pensiilor în varianta Cernea nu va înlătura privilegiile securiştilor sau ale altor categorii, ci va stipula că pensia mamei sale să se vireze direct în contul lui. Se va face, în sfîrşit, dreptate.

Şi acum să fim puţin serioşi. Problema nu este că Remus Cernea are puţine şanse. (Eu cred, sincer, că el va fi o surpriză cu plus la numărarea voturilor.) Problema este că Remus Cernea chiar nu are chef să devină preşedinte. Omul pare să facă parte din acea faună oengistică ce-şi duce, cu destul succes, viaţa între două granturi. Aci salvează popîndăul melancolic de Lunca Siretului, zis şi Melancolicus Siretissimus, mîine îi fierbe sîngele de indignare vizavi de soarta aborigenilor din rezervaţia Silistraru - Urleasca, poîimîine se arată scandalizat de dispariţia nu ştiu cărei prepoziţii din dialectul Teleormanului meridional ş.a.m.d.. Pentru asta îţi trebuie vizibilitate. Or o campanie prezidenţială îţi furnizează aşa ceva la un preţ rezonabil. Te duci mîine să ceri nişte bani de la Fundaţia Politic Corectă de Apărare a Drepturilor Cetăneşti ale Handbaliştilor de Picior Stîng, arăţi că, printre alte isprăvi de-ale tale, ai fost şi candidat la preşedinţie. Sau, şi mai bine, nu mai precizezi că ai fost candidat. Spui direct că ai apărut la televizor de 28,33 de ori. Dă bine. Cum în idiom oengistic de cele mai multe ori nu contează rezultatul concret al zbaterilor, ci mai degrabă agitaţia, o astfel de candidatură, eventual trasă şi în glazură de bîlci (vezi episodul cu confruntarea de la Cluj), e numa' bună. Aura de mucenic al societăţii civile„ lucrat de nenorociţii de la putere” e parte din meniu.

Diferenţa între Remus Cernea şi ţiganul Ninel Potîrcă (aoleu, să nu se sesizeze că l-am făcut ţigan p-ăsta că devine temă de campanie) este fundamentală: Ninel se visează preşedinte.

Parcă-l văd înainte de culcare, împlinit interior de bătaia de seară pe care tocmai i-a tras-o nevestei (aşa de control cît să se simtă şi ea femeie iubită), lasîndu-şi mintea să zburde. Îl zăresc pe Ninel mustăcind cu pleoapele culcate, ca un cîine care visează fripturi. Imaginaţia îl plimbă prin faţa gărzii de onoare, ta ra ta ta tat tatatata rrratttata, care „constituită în cinstea venirii dumneavoastră, vă prezită onorul!” Aude cum, dintr-o mie de piepturi de soldaţi, aleşi mai ceva ca fotomodeii lui Botezatu, răsună un „Să trăiţi!”.

Şi acum să ne trezim din vis! Spre deosebire de Ninel, Remus Cernea nu se visează şef de stat. El ştie bine ce poate obţine din această candidatură. Şi-a calculat, aşa cum s-a priceput el mai bine, mişcările. El nu face acele exerciţii pe care copiii, şi uneori şi oameni mari, le fac încercînd să-şi imagineze ce ar face cu banii de la marele pot la Loto. El nu este din stirpea lui Mudava (ăla care voia să salveze prin bioenergie România) sau a lui Aurel Rădulescu preotul care „îmbrăcase cămaşa jertfei şi a morţii” şi venea la Cotroceni ca trimis a lui Dumnezeu să salveze ţara. Remus Cernea nu este nici măcar dintre acei nebuni care stau toată ziua pe forumuri de comentarii politice şi înjură de mama focului. Ăia au un merit în plus: sînt conectaţi, cel puţin ca informaţie, la ceea ce se petrece pe scena politică. Ei îngurgitează în timp real un volum imens de istorie politică post-decembristă, şi se oftică isteric, dar sincer. Ăia chiar trăiesc, suferă, şi îşi distrug – aiurea ce-i drept – vieţile pentru politică.

Cinismul cu care Cernea foloseşte instituţa candidaturii îl face, ce-i drept, mai decent şi mai coerent la nivel de discurs. Dar consider că Remus Cernea compromite această instituţie a candidaturi. Sau, mai bine zis, a candidaturii fără şanse, a outsiderului. Pe acelst jilţ au stat, în aceşti 20 de ani, Don Quijoţi autentici ca Ion Raţiu, nebuni siniştri cu apucături de clovni ca Becali sau Vadim, otevişti avant la lettre ca Mudava sau Nuţu Anghelina, intelectuali fini ca Manolescu. Remus Cernea ştirbeşte din prestigiul acestor tipuri umane consacrate în sociologia noastră recentă. El nici nu mă distrează ca OTV-ul; pe el nu-mi vine să-l strîng de gît ca pe Vadim care tocmai dăduse o poreclă genială; el nu e nici bun de împăiat pentru antropologii ca Becali; în faţa lui nu pot spune: „dom'le, omul ăsta ia doar 1% pentru că idioţii ăştia nu au înţeles ce înseamnă un bărbat cu adevărat deosebit” aşa cum ai fi putut să o spui în faţa lui Raţiu. Paradoxal candidatul verde dezonorează categorii dintre cele mai diverse.

Îmi vine să spun că nici outsiderul nu mai e ce-a fost.

 

Taguri: Remus Cernea