Puterea păroşilor, în dictatura chelioşilor

Până în urmă cu zece ani citeam cel puţin şase titluri de literatură SF pe an. În cărţile astea abundă extratereştrii care au răspuns la orice întrebare şi farfuriile lor zburătoare care te lasă mască. Dileme: oare de ce majoritatea extratereştrilor sunt cheli, zbanghii şi au picioarele în formă de X? Despre câţi extratereştri cu plete aţi citit în cărţi sau câţi aţi văzut în realitate sau în filme? Oare de ce inteligenţa extraterestră este cheală, cu capul mare şi ochii depărtaţi şi saşii? Se nasc extratereştrii fără păr sau le cade părul de la o vârstă foarte fragedă, pentru că peisajele de unde vin sunt poluate la maximum cu găinaţ de gripă aviară şi căcăreze de oaie clonată? Mai avem nevoie de păr, reformulez: câtă vreme părul va mai fi un criteriu de frumuseţe la femei, în condiţiile în care inteligenţa este asociată cu chelia, puterea de concentrare cu strabismul şi imaginaţia cu rahitismul?

Este Băsescu un extraterestru în adevăratul sens al cuvântului şi dacă da, de ce n-a vrut să-şi taie nici picat cu ceară şuviţa şi s-a agăţat de ea ca înecatul de pai, până în ultima clipă? A vrut să-şi ascundă originile extraterestre, dar s-au bunghit stiliştii la timp şi l-au obligat să-şi dea arama pe faţă? Există bişniţari extratereştri, care în tinereţe făceau trafic de carpete cu răpirea blugilor şi kentanelor din serai? Este Elena Udrea o amantă cheală de extraterestru, cu perucă blondă reşapată?

Lumea seamănă cu un avion care se prăbuşeşte o dată pe lună. Azi e vineri, ziua mea norocoasă, şi o să vă rog să închideţi uşa în timp ce vorbesc eu, pentru că s-ar putea ca gândurile mele de păros să se audă cu totul altcumva de pe cealaltă partea uşii, unde trag cu urechea chelioşii. Să v-o zic pe aia dreaptă: nu cred în dreptatea şi adevărul proferate de Alianţă.

În vechea cultură a politicii româneşti, nişte megieşi păroşi voiau capul unor domni cu probleme de calviţie, iar acum e invers, de când Cheliosul cel Barosan a pus mâna pe puterea păroşilor. Acesta este motivul real pentru care n-am vrut să respir aerul falsamical, amăgitor festivist şi profund viciat al Pieţei Universităţii, imediat după anunţarea scorului electoral din decembrie 2004, şi am preferat să fug la Paris, unde mi-am iubit nevasta într-un hotel de două stele din Montmartre, timp de zece zile şi nopţi.

Ani de zile, mi-am reprimat sila de a-i suporta pe cei pe care i-am cărat în spate şi a trebuit să-i votez, în perioada lor de hedonism cronic. Astăzi, cei care îşi târau brâul de ţuţeri obosiţi pe mirişte şi-au tras asistente şi aerul grav, preocupat, de sofişti tehno, cu studiile făcute la nişte şcoli ajutătoare de filozofie pentru şoferii defavorizaţi. Aceşti noi manageri, de care te ciocneşti la fiecare cotitură, te asigură că se zbat pentru binele şi propăşirea ţării. Atâta doar că noii manageri, sunt căliţi în cacealmale de cartofori şi surclasaţi de noianul de provocări cărora trebuie să le facă faţă, şi de întrebările mele fără răspuns, pentru care au găsit şi rezolvarea: câte un specialist pentru fiecare întrebare la care n-au găsit răspunsul. Asta, în condiţiile în care veniturile mele nu depăşesc 50.000 de dolari pe lună. Asta, în condiţiile în care pleşuvii de la putere se bat cu cărămida în piept că, în economie şi administraţie, manageriatul contează în proporţie de 70 de procente. Asta, încondiţiile în care chelii îmi reproşează că nu mă preocupă binele ţării şi îmi scot ochii că, în loc să scriu şi să tac, conspir la o nouă ordine a lumii, lipsită de calviţie.

Cum e mai bine pentru imaginea României? Să conspiri pentru salvarea ţării tale de la o plagă necunoscută sau să te faci frate cu chelul până ce treci puntea şi te integrezi în UE?

Taguri: almanah poveste batai in dialog