Trăiesc o dramă de o fatală actualitate: sînt mai mulţi oamenii pe care aş vrea să-i văd morţi decît cei pe care vreau să-i văd la televizor. Ce fac în direcţia asta? Nimic. De ce? O să rîdeţi: n-am găsit campania potrivită. Iar revoluţie de unul singur nu se poate. Chestie de buget.


Realitatea TV vrea respect. Minunat! Eu, unul, vreau nişte bani, îmi trebuie urgent. Sincer, mi se pare o problemă la fel de importantă. Ştiu nişte oameni care vor neapărat să emigreze, să facă sex în trei cu două gemene, iar exemplele pot continua. Dar, spre deosebire de contul din bancă sau apartamentul din Berlin, în aventurosul cartier Schöneberg, respectul nu e ceva palpabil, deci cuantificabil în matematica succesului (ca şi analiza politică, după cum au observat cei mai vigilenţi dintre noi). Or, în ciuda permanentei noastre frăsuieli în panteonul ideilor extrem de mari şi pure, România rămîne mai degrabă ţara lui Arghezi: cu toţii vrem să punem dracului mîna pe ceva concret şi să urlăm: ESTE!

Respectul ăla nu e nicăieri, în sens ontologic. Nu e în noi, pentru că sentimentul românesc al fiinţei e imun la bun simţ şi n-am ştiut să importăm vaccinul respectabilităţii. Nu e în instituţii, fiindcă nu s-a descoperit încă metoda de a teleporta Bundestagul în Casa Poporului. Nu e pe stradă, întrucît n-are unde să parcheze. În fine, în istoria noastră de peste 2.000 de ani doar cîteva gesturi ample (începînd, spectaculos, cu sinuciderea lui Decebal şi terminînd, controversat, cu crima împotriva comunismului) sînt susceptibile de onorabilitate. Campania iniţiată de Realitatea TV vizează, carevasăzică, doar IDEEA de respect, presupunînd că ea se va cuibări în creierul românilor ca-ntr-un creuzet cald şi fertil, dînd apoi naştere unor pui vii cu un pronunţat caracter civic.


Ei bine, n-am timp să aştept întruparea acestei idei nobile într-o nouă generaţie de indivizi responsabili, civilizaţi, stimabili, şi a unei noi clase politice, mai curate ca poponeţul unui nou născut.  Am 35 de ani şi sînt un pachet de nervi. Personal, nu vreau respect peste 20 de ani. Vreau sînge! Şi-l vreau acum!

Chemaţi-mă la revoluţie şi vin. Daţi-mi o armă cumsecade şi trag. Făceţi-mă să cred că, suflecîndu-ne mînecile şi ieşind în stradă, ca americanii ăia obezi, pentru orice mizilic, putem schimba ceva azi, mîine (deşi pare, oricum, prea tîrziu). Şi asta fără să discutăm trei luni, la televizor, cu experţii, sau în sălile de conferinţe ticsite cu directori, despre strategia de acţiune, marketing, comunicare şi lipit stickere cu “Noi vrem respect” pe uşile de sticlă ale multinaţionalelor. Daţi-mi, vă rog frumos, un manifest adevărat, o bandulieră ţeapănă, o direcţie viabilă în care să-mi îndrept furia şi dezgustul. Ceva concret, bărbătesc, ca-n filme. De exemplu, hai să-i umplem de respect luni, la 12, la Guvern. Marţi dimineaţa la Parlament. Miercuri toată ziua la Cotroceni. Şi tot aşa, pînă se strînge o armată respectabilă de cetăţeni disperaţi. Nu vă mai gîndiţi la asigurarea medicală şi la consecinţele politice imediate: oricum, mai rău nu se poate.


Iar dacă nu scăpăm definitiv de ei (personal, cred că asta ar trebui să fie ideea), măcar să le punem morcovul la tîmplă, cum am învăţat uitîndu-ne la televizor, de la Tarantino. Să-i vedem cum le tremură ciolanele amintindu-şi de Ceauşescu, cum încep să miroasă a sudoare rece şi a pipi de şobolan prins cu focul prin miriştea uscată. Să-i zgîlţîim din temelii, să-i punem puţin cu spatele la zidul istoriei, arătîndu-le o magazie de principii plină cu muniţie de război. Aşa cum au făcut ungurii (pe care-i respect pentru asta), care erau să dea foc parlamentului cînd l-au auzit pe Ferenc Gyurcsany recunoscînd că i-a minţit ca să cîştige alegerile. Ceea ce politicienilor noştri le iese la fel de firesc ca expiraţia, iar pentru asta nu-i umple nimeni de sînge în sondaje.

Din experienţa mea livrescă de revoluţionar ştiu cum se procedează atunci cînd vrei cu adevărat respect. Îi calci pe gît pe nemernici, precum Conan Barbarul. Bagi spaima în răufăcători, ca Batman. Dai cu ticăloşii de pămînt, ca Old Shatterhand. Sau – cînd nimic altceva nu mai funcţionează – pleci, extrem de inspirat, din ţară. Ca Herta Müller.

Lucrez în presă, ştiu şi înţeleg: Realitatea TV vrea respect exact aşa cum vrea să fie preşedintele României Constantin N. Potîrcă, din Târgu Jiu: en passant şi fără şanse, ca exerciţiu de imagine (că intelectual nu se pune problema). Necazul e că nu prea poţi să te joci puţin cu ideea pură de respect atunci cînd îl laşi pe Adrian Păunescu să vorbească şi-i dai o căruţă de bani pentru asta. Aşa că, să mă iertaţi, dar respect vreau şi eu, cetăţeanul simplu şi nervos, care se uită la televizor. Şi ştiţi ceva? Începînd de ieri.



P.S. Am aflat că, recent, Paraziţii s-au alăturat campaniei iniţiate de Realitatea TV, compunînd o piesă intitulată, sugestiv, Noi vrem respect, care se remarcă printr-un videoclip şi un limbaj mainstream, groaznic de civilizat. Aştept varianta virală, cu cojones.

Taguri: opinie campanie noi vrem respect