Ne-am plîns atîţia ani că n-avem concerte ca lumea în Bucureşti, că acum am ajuns să avem unele evenimente şi de două ori pe an. După Róisín Murphy, ne-au vizitat a doua oară şi Nouvelle Vague, aduşi tot de Emag!c, organizatorii Bestfest-ului din vară, nu ştiu dacă din cauza succesului de atunci sau fiindcă apucaseră deja să se împrietenească cu impresarii. Şi dacă la Róisín 2 a fost un fel de „fashionistas party”, la Nouvelle Vague 2 s-a adunat publicul ăla specific de Sala Palatului, care pare să-şi fi cumpărat, la pachet cu biletul, şi cîte un tub cu superglue cu care să se lipescă de scaun.

Nouvelle Vague au avut şi ginionul de-a da tot timpul peste o concurenţă puternică. La Bestfest i-am ratat din cauza concertului Kaiser Chiefs, poate cel mai bun pe care l-am văzut la noi anul acesta – şi asta nu pentru că solistul a făcut aproape la propiu ca maimuţa –, iar de data asta era să-i ratez dacă mă luam după colegii Romicăi Jurcă, ce-au anunţat că vine iarna. Iarna s-a transformat însă într-o ploaie mocănească ce a avut bunul simţ să se oprească cu vreo oră înainte de concert. Care a avut loc, cum am mai zis, la Sala Palatului, acel loc care, din păcate, a supravieţuit cutremurului din ’77 doar ca să strice cheful de dans la orice concert decent se nimereşte prin capitală.

Lucru sesizat şi de cele două vocaliste ale trupei, care s-au adresat din start publicului cu un „Is there anybody out there?” mai potrivit unui concert Pink Floyd, fără să obţină cine ştie ce reacţie. Ceea cea făcut ca piesa ce-a urmat, Dancing with Myself, să fie un fel de descriere a primei jumătăţi de oră, în care femeile de pe scenă dansau şi publicul stătea ca la un film romantic unde oricine se ridică e rapid sîsîit de cei din spate. Cu cîteva ore înaintea concertului am citit pe Feeder.ro un interviu cu Marc Collin, care zicea, printre altele, că noul album e aproape gata şi că o să cînte destule din piesele de pe acesta şi la Bucureşti. Traba asta poate fi aproape fatală pentru publicul de Sala Palatului care, atunci cînd dă peste piese pe care nu le recunoaşte, se ghemuieşte liniştit într-un colţ, ca un copil autist, în aşteptatea hitului care-o să-l scoale de pe scaun. De aia nici n-au fost prea multe reacţii la Houligan (de unde-am aflat cît de sexy sînt franţuzoaicele doar pentru că nu-s în stare să pronunţe o literă) sau la Buzz, unde se presupunea că toată sala ar trebui să facă ca un roi de albine. Ei bine, la noi nimeni n-a avut chef de polenizare.


N-am precizat pînă acum că Nouvelle Vague e o trupă ce cîntă bossa nova în cea mai mai parte a timpului. De fapt, chiar numele e o traducere a expresiei portugheze, deşi e folosit de obicei în cu totul şi cu totul alt context. Mai mult decît atît, Nouvelle Vague e o trupă de bossa nova care are obiceiul să facă coveruri după piese celebre din epoca punk, postpunk sau new wave (da, e traducerea englezească şi se foloseşte, evident, în alt context). Lucru pe care aproape că-l uitasem pînă cînd o domnişoara înaltă cu rochie albă, care se pare că răspunde la numele de Nadeah, a declamat, de la înălţimea scenei că noi ar cam trebui să Enjoy to Fuck. Şi-a urmat o piesă care a sunat atît de punk încît aceeaşi domnişoară a simţit nevoia să facă un soi de stage diving, trasformat într-un număr de echilibristică pe spătarele şi mînerele scaunelor din primul rînd, lucru ce-a părut să anime brusc atmosfera. Asta după ce tot Nadeah ne-a cam făcut să ne ruşinăm, după ce ne-a zis: „Doar pentru că aveţi locuri, nu înseamnă că trebuie să şi staţi pe scaune”. Domnişoara în rochie neagră cu paiete, al cărui nume n-am reuşit să-l aflu, ne-a anunţat la sfîrşitul piesei astea total scoasă din contextul concertului că „the fuck is over” şi că, evident, dacă n-am apucat s-o facem, poate facem naibii ceva după, acasă. După care a propus un „a capella” la care, în sfîrşit toată sala a reacţionat, urlînd din tot sufletul FUCK!!!!, cam ca pe vremurile alea bune cînd eram cu toţii în liceu şi ne lăsa profesorul singuri în clasă. E evident că nici la concertul ăsta n-a venit nimeni cu dirigintele.

Tot din categoria scos din context a fost micul război al trupei cu Air France, care a avut bunăvoinţa să le rătăcească o ghitară, care a reapărut miraculos trei-patru piese mai tîrziu, după ce dezastru de PR fusese deja făcut. Iar în momentul în care s-au întors pentru un prim bis, n.am aflat cît de mişto e la Bucureşti sau ce piese vor urma să cînte, ci faptul că un anumit individ cu nume franţuzesc şi-a pierdut buletinul în culise, devenind astfel un special guest star a concertului: omul care şi-a recuperat actele de la trupă. Şi nu m-a mira să fi fost individul de la Air France care a venit cu chitara.

A urmat un mic război franco-englez în care God Save The Queen a suferit o transformare radicală, şi, în sfîrşit, vreo trei piese la care publicul chiar a reuşit să stea în picioare mai mult de un minut. Evident hiturile Can’t Get Enough şi Love Will Tear Us Apart, dar şi Teenage Kicks, motivaţi probabil şi de micul dialog dintre soliste care-a precedat piesa, făcut parcă special pentru cei care, atunci cînd aud de un duet cu două femei, nu se gădesdc deloc la muzică. Bisul a avut trei piese, din care două noi – şi deja am lămurit reacţia publicului român la piese noi –, dar a urmat, spre suprinderea tuturor, inclusiv a organizatorilor care aprinseseră luminile şi puseseră muzică, un afterbis. Unde am aflat de ce mi s-a părut mie întotdeauna contrabasul un fel de vioară mai mare care sună ca un urs răguşit, pentru că am văzut primul solo de contrabas din viaţa mea. Şi nu mi-e clar încă dacă au făcut pentru că aşa era în program sau pentru că, pur şi simplu, au vrut să ne prindă, în sfîrşit, pe toţi ridicaţi în picioare.





Slow Forward

Taguri: muzica Nouvelle Vague