Timp de un deceniu, între 1870 şi 1880, România a fost o cloacă imundă a emigranţilor politici ruşi şi, în loc să-şi vadă de treburi şi să se dedice onorabilei îndeletniciri de geambaş, aceştia au preferat să se consacre agitaţiilor anarhiste. Liderul lor era Constantin Dobrogeanu-Gherea, un ţărănoi născut în 1853 în localitatea Slaveanka, din gubernia Ekaterinoslav, care la 17 ani îşi începe activităţile subversive, sub acoperirea firmei unui atelier de potcovărie. Cât pe-aci să fie înhăţat de agenţii Ohranei, se evaporă la timp în Crimeea, unde se piteşte o vreme în sânul comunităţii germane din Sevastopol, pe când mai toţi tovarăşii lui de crez şi acţiuni vor fi ridicaţi de poliţie, judecaţi în pripă şi atârnaţi în ştreang. Scapă cu fuga din nou în România, în 1875, ascuns printre boccelele puturoase ale unei cete de contrabandişti de arme şi ţigări, şi intră ucenic la patronul unei dughene de cizmărie din Iaşi, apoi apare în Berna, unde martelează decoruri de scări forjate într-un atelier al unui maistor italian. Îşi continuă periplul la Geneva, unde ia contact cu cercul revoluţionarilor ruşi, ce-şi făceau veacul în cârciumile de pe Riviera, iar peste doi ani revine iarăşi în ţară, pentru a supraveghea un transport clandestin de manifeste şi broşuri anarhiste destinate Rusiei şi contactează cercurile intelighenţiei de la Iaşi.

În toamnă, sosesc din Rusia fraţii Arkadeţki şi Ciubarov, doi periculoşi agitatori, daţi în urmărire pe o suprafaţă de un milion de kilometri pătraţi, dintre care cel de-al doilea se va reîntoarce în lumea tulbure a limanelor de la Marea Neagră, pentru a activa la Odessa sub numele conspirativ „Căpitanul“. Aici este prins, în sfârşit, condamnat definitiv şi ridicat în ştreang, în dosul curţii unei garnizoane militare, lângă o latrină desfundată în care se bălăceau mangaliţele. Gherea se mută la Bucureşti, unde conspiră pe mai departe, sub firma unui atelier de lăcătuşerie şi, împreună cu dr. Russel, un orăşean ceva mai spălat al emigraţiei ruseşti, pune bazele cercului socialist din capitală, pe care îl mută la Ploieşti, în mediul uvrierilor de la schelele de extracţie a ţiţeiului.

În timpul războiului ruso-româno-turc îşi procură un paşaport american fals, pe numele Robert Jenkes, nume de vierme ce-şi pierduse banii şi viaţa la jocurile de baccara şi poker din tripourile Bucureştilor, într-o încăierare cu crupierii pe care i-a acuzat că-l fură. Autoritatea militară rusă din Bucureşti înghite momeala cu paşaportul şi îi acordă lui Gherea concesiunea de a spăla rufele spitalelor ruseşti din Ploieşti, Buzău şi Brăila. Când va comite însă un şir nedefinit de agitaţii în spatele frontului ţarist şi va fi suspectat de acte de spionaj şi propagandă revoluţionară, va fi invitat, printr-o falsă telegramă, în numele Crucii Roşii, la Constanţa, iar când va fi scos de pe teritoriul României, va fi înhăţat de ruşi şi deportat la închisoarea Petru şi Pavel din Petrograd. După o judecată obiectivă şi o sentinţă încă mult prea blândă, soldată cu un exil pe viaţă în colonia Mezeni de lângă Arhanghelsk, pe ţărmul Mării Albe, singurii săi interlocutori, pe care nu-i mai poate însă agita, că nu le ştie limba, sunt urşii albi, balenele albastre, morsele gestante şi o iarnă tiranică, dezumanizantă, fără mamă şi tată, care durează pe puţin trei sferturi din zilele unui an.

Cu fondurile deturnate de la Crucea Roşie rusă, Gherea a mituit paznicii şi a evadat din Mezeni, împreună cu deportatul Preferanski. O balenieră norvegiană îi va pescui de pe coastele Arcticii, în dreptul taberei Navolok, unde se refugiaseră după un marş de o săptămână, într-un adăpost de vânători, în care au lins untura râncedă de focă şi au lipăit scoicile putrezite lepădate de valuri şi algele albastre ce îmbăloşau falezele de granit.

Vasul îi va depune, aproape epuizaţi şi cu gingiile roase de scorbut, în portul Narvik, de unde Gherea se va întoarce în România în septembrie 1879, pe care nu o va mai părăsi de-atunci niciodată, iar Preferanski o va lua pe drumul pierzaniei, spre temniţele Belgiei, din care nu va mai ieşi decât cu picioarele înainte, pentru atac cu mâna armată împotriva unui ciopor de babe din Bruges, pe care le-a jefuit de banii de coşniţă şi de scufiile de dantelă.

Obţine de la autorităţi concesiunea restaurantului gării din Ploieşti, sub motivul că i-a ajutat pe emigranţii moldoveni din Basarabia, că le-a făcut rost de acte false, de bani de buzunar şi de bilete de călătorie, de culcuşuri prin magherniţe, poduri şi demisoluri şi de locuri de muncă la căile ferate române. Cu veniturile atrase finanţează mişcarea revoluţionară din Rusia şi, din ce-i rămâne, îşi continuă agitaţia socialistă în România. În 1880, publică, sub pseudonimul Caius Grachus, „Scrisoare deschisă către I. Brătianu, Ministru-preşedinte“, care este prima platformă-program a mişcării socialiste, iar între 1882-1884 scoate Contimporanul. Lupta lui împotriva intereselor româneşti va fi omagiată de Leon Troţki, care nu uită să-l tămâieze şi pe Hristo Racovschi, un alt ţărănoi sinistru, ce şi-a ortografiat mai apoi numele în Cristian Rakovski: „Racovschi nu este român, ci bulgar, din acea parte a Dobrogei care a fost anexată la România după tratatul de la Berlin din 1878. A vrut istoria ca Racovschi, bulgar de origine, francez şi rus după educaţia sa politică, cetăţean român după paşaport – care a fost expulzat din România de mai multe ori pentru activitatea sa intransigentă revoluţionară – să ajungă în fruntea guvernului sovietic din Ucraina, cu care România este vecină apropiată şi are relaţii neclare. Trebuie să-ţi cunoşti vecinii, mai ales pe aceia care sunt atât de nesiguri ca România“.

Troţki a vizitat Bucureştii în vara anului 1913 şi a rămas profund mişcat de aspectul occidental al capitalei României, despre care ruşii aveau încă vii în memorie însemnările din jurnalul lui Tolstoi, consemnate cu aproape o jumătate de veac în urmă, în care acesta descrie un capăt de lume prăfuit şi puturos, cu uliţele desfundate şi femeile de plăcere cotropite de mai toate bolile venerice. Troţki l-a căutat apoi pe Gherea la Ploieşti, împreună cu Rakovski, prilej cu care a comunicat cu foştii mateloţi de pe vasul „Potemkin“, răzvrătiţi în 1905, şi a participat la o întrunire agăzarilor de pe Valea Prahovei, care huiduiau pe străzi intervenţia României în războiul balcanic. La finele lui august se deplasează la Constanţa, ca oaspete al lui Gherea, şi ceva mai târziu a scris că la gară au fost întâmpinaţi de un potemkinist, Kozlenko, „care servea ca vizitiu la moşia unui prieten medic bulgar, cu care călătoream împreună. După ce m-am scăldat în mare şi am cumpărat pentru drum nişte fructe de la un albanez, am plecat pe înserate într-o trăsură mică, ce m-a zdruncinat teribil. Drumul este cam rusesc şi prăfuit, întocmai ca acela de lângă Kersonul nostru, şi chiar găinile se împrăştie de sub copitele cailor într-un mod aidoma rusesc, iar în jurul gâtului cailor sunt legate mărgele ruseşti, iar umerii lui Kozlenko tot ruseşti sunt“, a consemnat orăşeanul Troţki în jurnalul său.  

Rakovski a făcut liceul în Bulgaria, fiind eliminat pentru propagandă socialistă. Îşi va părăsi ţara, iar mai apoi va urma cursuri universitare în Franţa şi Elveţia. La Geneva s-a intersectat cu cercul socialiştilor ruşi, condus de Plehanov şi Vera Zasulici, şi a publicat articole incendiare antiţariste şi antiruseşti, sub numele de împrumut H. Inzarov. Va fi expulzat din Berlin în 1894, pentru legături primejdioase cu anarhiştii ruşi. După terminarea studiilor vine în România, şi de aici pleacă în Rusia, unde se amestecă direct în mişcările subversive. Este expulzat din Petrograd, la 1900, ca să revină în capitala Rusiei pentru încă un an, după ce a corupt câţiva funcţionari din poliţie. Apoi se duce în Franţa, de unde revine în România, în 1903. Din iniţiativa lui Rakovski şi cu concursul permanent al lui Gherea, mentorul care i-a supravegheat atent paşii, la 9 ianuarie 1905 începe să facă agitaţie printre muncitorii din Bucureşti, care se întrunesc public pentru a exprima „condoleanţe poporului rus oprimat“, în urma revoluţiei ruseşti din ianuarie, transformată într-o baie de sânge. Amorsează greve printre muncitorii din factoreriile de tutun şi chibrituri din Constanţa, unde au loc mai multe manifestaţii de stradă, dintre care cel puţin una a fost dublată de o contramanifestaţie energică a oamenilor de bine, care au cerut ordine şi lege şi au proslăvit poliţia şi guvernul.

Numărul emigranţilor ruşi sporeşte cu încă vreo câteva sute, după debarcarea potemkiniştilor. În iulie 1905, mateloţii de pe cuirasatul „Potemkin“ îşi ucid comandanţii şi se refugiază cu vas cu tot în portul Constanţa, unde cer permisiunea să debarce în oraş. La răspunsul negativ al Căpităniei, ameninţă că vor bombarda portul şi, ca să dea şi mai multă greutate intenţiilor lor, trag două salve de tun de intimidare, aproape paralel cu ţărmul. Până la urmă, autorităţile acceptă să negocieze doleanţele mateloţilor tocmai cu Rakovski. El urcă la bordul cuirasatului şi îi asigură pe răzvrătiţi că pot coborî liniştiţi în oraş, fără riscul de a fi extrădaţi în Rusia, dacă renunţă la ameninţări. România se trezeşte cu o pleaşcă de 700 de criminali pe cap, puşi pe cele mai negândite rele. O parte dintre ei, conduşi de matelotul Matuşenko, vor încerca în lunile următoare să pună bazele unei celule comuniste în Constanţa, dar proiectul eşuează în clipa în care Gherea şi Rakovski îl momesc pe Matuşenko cu doctrina socialistă, pe care o înghiţiseră deja mai toate centrele proletariatului românesc. Ca mai toţi membrii echipajului de pe „Potemkin“, şi mujicul Matuşenko era membru al sectei scopiţilor, dar nu renunţase niciodată la coaie, pe care şi le purta cape o bocceluţă atârnată la gât, la capătul unui lanţ gros de argint, laolaltă cu un crucifix din lemn de chipru.

Taguri: istorie almanah rusi poveste Constantin Dobrogeanu-Gherea emigranti politici