În căutarea Costineştiului pierdut

Vai, ce dor mi-e de Costineşti! Costineştiul ăla de prin anii ’70, cu localnici care închiriau camere turiştilor boemi, mai culegeau porumbul din câmpul de peste linia ferată, mai stropeau roşiile în grădină, mai mulgeau vaca. Ce curţi umbrite de salcâmi uriaşi, ce de peşte la cherhanaua din dreptul epavei… Costineştiul acelor ani este, cel puţin pentru mine, un amestec de miros de algă marină, gust de ciorbă de calcan, vuiet de valuri şi galben de floarea-soarelui.


Memoria colectivă a satului de la marginea mării a fost adânc influenţată de epava vaporului grecesc eşuat în dreptul farului grăniceresc cu logica fluturelui de noapte care se izbeşte de becul aprins. Era iarnă, mare agitată, când "Evangelia" s-a înfipt în stîncile din faţa falezei înalte. Nu a pierit în valuri nici un membru al echipajului şi – în timp ce marinarii udaţi de spuma valurilor puneau piciorul ca nişte adevăraţi naufragiaţi în lagărul socialist – costineştenii luau cu asalt vaporul pentru a-i jumuli busola, mobila, păturile, clanţele şi scaunele de toaletă. Nu ştiu ce energie ciudată au avut toate acele obiecte luate de pe nava muribundă, însă este clar că după acest episod satul s-a schimbat. Tot mai mulţi săteni au abandonat agricultura şi au început să umble după turişti. Au ridicat camere suplimentare. Satul a devenit insesizabil o staţiune, cu obelisc şi tabără studenţească, iar nudismul de insulă pustie a trebuit să se supună regulilor cu gard şi segregare. Au apărut străinii şi după ei securiştii, filatorii, informatorii, inclusiv la nudism, pentru ca vrăjeala cu nemţoaice, unguroaice şi poloneze să fie astfel ţinută sub control. Dar ce mai conta asta, când toată lumea se simţea bine, vodca era ieftină şi rebelii pletoşi cântau toată noaptea la chitară pe plajă?


Dacă daţi o raită prin Costineştiul de astăzi veţi înţelege că nu încăzirea globală este cel mai mare pericol care ne paşte pe noi, românii, ci aglomerarea. Cu cât sunt ogoarele mai goale, cu atât sunt staţiunile de pe Litoral mai pline. Şi nici nu ştii ce este mai bine: să mori de oftică în comunism sau de supradoză în capitalism? Iată mobilul revoluţiei decembriste – aşa cum se vede ea astăzi, iată gândurile confuze cu care am plecat să-mi fac concediul în Grecia, în Thassos, departe de moldovenii din Paralia Katerini. Lăsam în urmă Litoralul românesc, ţopârlănia, mizeria, haosul, fiţele, ignoranţa, nervii, ţepele. Îi arătam un deget lui Mazăre şi barierelor lui, trecând podul spre Ruse, spre şpăgile de aurolac ale poliţiştilor bulgari. Mă aşteptau la capătul a nici 800 de kilometri, cel puţin teoretic, o plajă slab populată, damf de pini, o apă cristalină, linişte, snorkeling, caracatiţe, sepii şi zărgani. Nu vreau să vă ţin prea mult cu chestiile astea poetice, aşa că trec direct la conflict şi vă spun franc: am dat de români. La Limenaria era o gaşcă de puşti de la nu ştiu ce liceu sportiv din Bucureşti, cu doi profesori prin preajmă! Vorbeau tare, crezând că nu-i înţelege nimeni. Se lăudau cum i-au făcut pe fraierii de greci de la supermarket, cum au furat ciocolată şi chiar o sticlă de lichior, plănuind cu superioritate lovituri de graţie la magazinul de suveniruri. Am fugit la Potos unde, în taverna din port, am servit nişte ţipura şi – ca garnitură – organe genitale spuse la fiecare două cuvinte de nişte conaţionali de la masa de vizavi. Aşa am aflat de la ei ce maşini naşpa au grecii în comparaţie cu noi. Am plătit şi am plecat grăbit, trebuind să recunosc că aveau dreptate – nu văzusem nici un Touareg, nici un Cayenne, nici un Bentley, cu excepţia unui Q7, al lor, este drept, cu număr de Bucureşti, oprit în faţa tavernei cu pricina. La Aliki, pe jumătate de plajă, se vorbea româneşte, iar preţurile erau mai mari decât anul trecut. George, patronul simpatic al unei terasei de aici, mi-a explicat că scumpirea este un fenomen natural de când au apărut românii, mari amatori de lăsat bacşişuri grase la masă, nu ca nemţii sau englezii.


Dacă Litoralul nostru, de care am fugit, este plin ochi, dacă de refugiat în Thassos ce sunt mă îngrămădesc la giros cu românii, înseamnă că cineva ne clonează. Haideţi să o punem şi aşa: suntem mai puţini decât pe vremea lui Nea Nicu? Da! Avem spor natural negativ? Da! Suntem şutiţi prin Europa la muncă, la ciordeală, la studii şi la vagabonţeală cu sutele de mii? Da! Plecăm cu autocarele pline să facem concediul în Grecia, Turcia şi Bulgaria? Absolut! Şi atunci, de unde cohortele astea de români care devorează şi ultimul centimetru de Costineşti, pe plajă, între obelisc şi epava ajunsă ca vai de mama ei, ca să îmi fac eu concediul, mersul la mare, taman în Grecia? Care este mecanismul intim al migraţiei sezoniere, de 1 Mai şi de week-end, care congestionează Autostrada Soarelui, hotelurile, restaurantele, crâşmele, discotecile Litoralului şi mai departe centura Sofiei şi all inclusive-urile Albenei şi ale Bodrumului? Cum am ajuns să nu mai putem scăpa de noi înşine? Oriunde mergem la mare, din Spania, în Italia, Franţa şi până în Monaco, ne lovim de ai noştri, de morţii mă-sii, de puii mei, de mirosul ăsta dâmboviţean amestecat, de parfum scump cu transpiraţie. Şi poate că a fost într-adevăr ceva cu obiectele alea furate de pe "Evangelia" şi ajunse prin pensiunile primitive ale Costineştiului comunist, o energie ciudată, sau poate chiar un blestem al armatorului grec, să eşuăm la rândul nostru prin Grecia căutând Costineştiul. Şi stând strâmb şi judecând drept, eu zic că e firesc să se întâmple aşa. Atâta timp cât tot încerc să scap de apucăturile de cartier de la Marea noastră Neagră, plecând aiurea prin Balcani, nu fac decât să înlocuiesc fiţele de vilegiaturişti parveniţi cu fiţa de a fi român plebeu, fără trebuinţă de viză. Paradoxal, după integrare, Europa mi se pare mai mică. Şi nu este o fiţă.

Taguri: almanah poveste fita Costinesti