Mai multe motive pentru care Avatar e filmul deceniului

James Cameron este un geniu al cinematografiei. Într-o peliculă de doar trei ore, el a arătat lumii calea către pacifism, ecologie şi plăcerile drogurilor uşoare.

Avatar-ul lui Cameron se pune de-a curmezişul în faţa avioanelor americane de atac aşa cum bravul chinez cu plasă de Cora s-a proţăpit înaintea coloanei de tancuri din Tienanmen. Deşi de o subtilitate măiastră, mesajul regizorului răzbate clar, graţie impecabilului joc actoricesc: să încetăm orice abuz asupra semenilor. Să înlocuim mitralierele cu flori şi duşul cu ganja, apoi să ne ţinem toţi de mînă şi să cîntăm „kumbaya” între buruieni.

Banii sînt o iluzie. Ceea ce contează cu adevărat este bogăţia sufletească. Cu această morală înălţătoare idealistul Cameron a făcut două miliarde de dolari (şi încă se numără). Dolari pe care, desigur, îi va dona în scopuri caritabile unor extratereştri africani care trăiesc în jurul unui baobab. Extratereştrii respectivi arată ca nişte oameni, doar că sînt mult mai slabi şi au ajuns la o perfectă comuniune cu natura: mănîncă crengi, rădăcini şi frunze. Ocazional, natura îşi reglează conturile şi extratereştrii noştri sînt mîncaţi de lei şi crocodili. Dar divagăm. Ce trebuie să reţinem este că două miliarde de dolari în plus sau în minus nu contează, atîta timp cît copiii noştri vor trăi într-o lume mai bună.

Acţiunea Avatar-ului nu are cum să nu te prindă. Tăticul Cameron ne întinde sfîrcul poveştii şi noi o sugem cu poftă. Plonjăm ca nişte copii cu păr pe faţă într-o lume ai cărei locuitori sînt cu toţii buni, virtuoşi, simpatici. Toţi în afară de soldaţii americani, desigur. Aceştia sînt răi, hrăpăreţi şi lipsiţi de maniere. Fără excepţie. Îi vrem morţi. Şi nu uităm că acela care i-a înfăţişat aşa este el însuşi american. Oaaau! Ce act fenomenal de disidenţă! Oare va mai avea voie Cameron să intre în SUA, după filmul ăsta? Te iubim, James! Vino la noi, la Urziceni!

Ne plac handicapaţii în filme (n.r. - rog ONG-urile să nu se mai sesizeze, nu e nici un peiorativ aici). Ne-a plăcut Forrest Gump, ne-a plăcut Rainman şi nici Ron Kovic din „Născut pe 4 iulie” nu era băiat aşa rău. Lesne de înţeles că, atunci cînd îl vedem pe eroul din Avatar într-un scaun cu rotile, cădem la picioarele lui nefuncţionale ca nişte căţeluşi ascultători. Way to go, cripple Jake! Nu te uita că trebuie să te asiste cineva cînd faci pipi. Noi vrem să învingi soarta şi să f*ţi gagica!

Ne plac poveştile de dragoste imposibile. Că e vîrsta, clasa socială sau asemănarea organelor genitale cea care îi separă pe parteneri, nu contează. Noi vrem să-i vedem împreună. Dar o poveste de dragoste între un pămîntean în scaun cu rotile şi o extraterestră cu sîni mişto?! Ah, e mai mult decît am visat!

Ne plac fotografiile, florile şi lumile colorate. Aşa ne imaginăm noi că arată Raiul, ca Pandora - rezultatul muncii combinate a celor mai buni fizicieni, a celor mai străluciţi autori de S.F. şi a celui mai tare cannabis de la Hollywood. Uraaa!

În fine, ne place cînd binele învinge. Nu ne întrebaţi cum ştim care e binele şi care răul. Pur şi simplu ne dăm seama. De exemplu, în Avatar oamenii evoluaţi trebuie să moară, iar extratereştrii subdezvoltaţi să trăiască. Binele sînt ei şi răul sîntem noi. Dar nu ne temem, pentru că aceia dintre noi care merităm cu adevărat ne vom reîncarna în extratereştri şi vom trăi fericiţi în copaci. Ce, parcă noi nu ştim că dacă ne sinucidem vinerea, între 12 şi 18, ne transformăm în na’vi?

Normal că ne place Avatar! Că doar nu sîntem tîmpiţi!... Tuturor le place!... Nu?

Taguri: avatar mantog James Cameron filmul deceniului