La curtea lui Negru Împărat (VIDEO)

A fost odată un împărat şi se numea Iulian Rădulescu pe numele său adevărat, împăratul ţiganilor de pretutindeni. Şi pentru că împărăţea pretutindeni, avea şi duşmani. Într-o zi, înfrînt de oştirile unor regi răi, a trebuit să fugă de la palatul din Sibiu. S-a oprit pe un tărîm neasfaltat, la hotarele Combinatului Oltchim din Rîmnicu-Vîlcea, într-o colonie de romi. Acolo am ajuns şi eu, după ce am trecut cu greu de mai multe bariere. Dincolo de ultima trecere la nivel cu calea ferată se vedea curtea imperială. Dar, stupoare! Palatul lipsea.


Palatul şi criza

În locul lui era o magherniţă putrezită pe care abia se mai ţinea antena de satelit. O colibă la care am bătut cu frică. Un rom echipat cu pufoaică de paznic, uşierul probabil, mi-a spus să aştept două minute. În cîteva secunde, de după colţul barăcii, ţup, a apărut domnul împărat, elegant şi politicos. M-a poftit înăuntru să discutăm, normal, despre criză.

Amintindu-mi că e licenţiat în Drept administrativ şi juridic şi cu o facultate de inginerie-management şi inginerie-financiară la bord, pe un subiect ca acesta, împăratul se simţea mai stăpîn decît pe propriul imperiu. De criza asta, în România, am auzit, că s-a mai vorbit de ea. Prin Timişoara, unii romi au început să-şi vîndă deja palatele. Va veni timpul şi la ăştia să vîndă casele, a profeţit el, arătînd spre geam la pagodele supuşilor. Ţiganii cu palate s-au trezit peste noapte fără avere. Imobiliarele au coclit. 10, 12, 15 camere la fiecare palat, deci o medie de 25 de camere nu mai înseamnă nimic. A scăzut şi bursa fierului. Cursul cocoşel-leu le dă frisoane, un galben valorează puţin peste 11 milioane, lei vechi. În condiţiile astea, nici măcar ţiganii axaţi pe meserie nu mai au chef de muncă. Ăştia care au făcut palate sînt meseriaşi. Cazane de ţuică, cazane de tot felul, cupru furat dintr-o parte, vîndut în altă parte, totul s-a dus de rîpă. Au apus vremurile în care se împletea armonios munca cu ciorditul. Cele 30 de familii de după gardul împărătesc suferă.

Vreo două-trei, mai nesupuse, s-au apucat de prostii. Fac miliarde pe spatele romilor săraci pe care-i folosesc în acte cu care spală bani, păcălind statul. Poliţia a început să-i caute. Împăratul Iulian nu le prevede un viitor frumos. Palatele vor intra mîine-poimîine în sînul statului român, de unde au plecat. E foarte supărat pe ei, mai ales pe Iulian Vătafu, bulibaşă autoproclamat, o javră care trebuie dată în vileag pentru că foloseşte forţa abuziv, are palate şi autoturisme luxuriante.


Sabia împăratului

Şi lui Iulian îi place forţa, dar cu măsură. Sabia, în cazul lui cea a lui Ştefan cel Mare, accesoriu fundamental al oricărui conducător de romi, stă tot timpul la capul patului împărătesc, agăţată de un cîrlig de prosoape. Fără să spună ce greutate are, pentru că nu e bine s-o cîntăreşti, a mînuit-o puţin deasupra monitorului de pe masă, asigurîndu-mă că o mai foloseşte din cînd în cînd, de obicei la nevoie. L-am rugat să îmi arate şi coroana, dar nu o avea acasă. Are trei kile jumate de aur, vine şi o ia boschetarii. O ţin ascunsă, că coroana nu taie ca sabia. În timp ce încă o mai rotea cu grijă deasupra capului, pe uşă a apărut un rom tînăr.


Personalul de la curte

I-a spus cîteva vorbe în romanes şi i-a întins un telefon. Tînărul nu venise întîmplător. Chiar dacă fiii lui sînt electronişti, în America şi Germania, împăratul nu e la curent cu tehnologia. Are oameni dispuşi să o îmblînzească pentru el. Acesta era telefolnicul curţii. După ce i-a spus că, din respect, nu are voie să mai vorbească în ţigăneşte cît mă aflu acolo, l-a lăsat să lucreze. Telefolnicul s-a pus pe treabă. Mai întîi, a verificat soneriile de mai multe ori, apoi a schimbat un ton de apel şi, la final, a dat un alt telefon pe silent. Luminăţia sa îmi povestea ceva despre comunism, telefolnicul asculta şi el. Deodată, celularul de pe masă a început să sune. Împăratul l-a înşfăcat iritat şi a dat să răspundă. Pe telefolnic l-a umflat rîsul. Invers, invers! Iulian s-a uitat la telefolnic, apoi la telefon. A, l-am pus cu curu-n sus, şi a trîntit aparatul pe masă. La un semn, tînărul a ieşit spăsit. Oamenii ăştia sînt în felul lor inteligenţi, născuţi nativ inteligenţi. Comunică prin auz, au comunicările animaliceşti.


Exilul

De la biroul de lîngă cazanul-sobă, împăratul Iulian încearcă să ţină sus sabia. E doborît, parcă a şi slăbit. Nu vrea să recunoască că e umilit şi se chinuieşte să fie demn. Nici măcar nu recunoaşte că se află în exil după ce a fost alungat din Sibiu. Cu Cioabă, nerecunoscutul rege al ţiganilor, este în relaţii mediocre, ba chiar foarte nasoale. Oamenii din împărăţia sa actuală abia dacă-l cunosc. De afaceri nu se ocupă, pentru că îi e frică să nu se îndrăgostească de ele mai mult decît de politică, marea lui pasiune. Pe marele împărat al ţiganilor de pretutindeni îl mai ajută copiii care-i trimit bani suficienţi pentru nevoile lui şi ale împărătesei. Cu ea am făcut cunoştinţă la plecare. Ea e împărăteasa, mă urmează pînă şi-n oala cu fasole! Deocamdată, mai stăm aici, pentru că palatul imperial de la Sibiu e în renovare pentru doi sau trei ani. De ruşine, împăratul mă minţea.

Înainte să părăsesc curtea imperială, am dat un tur de palat. Din biroul, camera de audienţe şi totodată dormitorul lui Iulian am făcut stînga, după banchetele de autobuz de pe terasă. Acolo, am văzut piesa de rezistenţă a oricărui împărat: tronul. Era din ceramică, fixat direct pe sol, deasupra unei găuri. Uitîndu-mă în el, m-am liniştit şi mi-am dat seama că împăraţii sînt şi ei oameni.

Taguri: reportaj rom Iulian Radulescu