Pentru unul care a copilărit la ţară, printre ţărani de la coada vacii, care măturau în fiecare dimineaţă în faţa curţii sau care adunau balegă de cal de pe uliţă şi-o amestecau cu lut galben obţinînd astfel o mastică antiseptică cu care îşi curăţau podelele de pămînt ale caselor, noul ţăran de oraş plin de bani e o provocare şi o jignire.

La urma urmei, mai toţi orăşenii ăştia de adopţie sîntem descendenţi ai primei sau, cel mult, celei de-a doua generaţii de ţărani care şi-au cîştigat pîinea din pămînt. Tocmai de aceea, eticheta de ţăran trebuie curăţată de aroganţa gonflată a celor care pînă mai ieri ştergeau vaca la fund, iar acum nu suportă să-şi sprijine mîinile decît pe un volan de piele. Asta e povestea lui Gheorghe care, într-un interval prea scurt pentru inteligenţa şi obrazul lui, a ajuns să se recomande George, sau mai pe englezeşte Giorgi. Cine este, de fapt, Giorgi şi ce mă enervează cel mai tare la el?

Păi, Giorgi mănîncă stridii, apoi îşi dă seama că nu s-a săturat şi comandă nişte sarmale. Lui Giorgi îi place să umble îmbrăcat la costum; asta i se pare culmea eleganţei şi, mai mult, e convins că trebuie să-şi asorteze singurul costum scump cu ciorapi albi, impecabili. Asta ca să arate că-s curaţi, să sublinieze că, de cînd aplecat din sat, de la ai lui, e un dandy, se aranjează, ţine la imagine. Plus că Giorgi are grijă de rudele sale şi vrea tot timpul să le arate că el, şi nimeni altul, e ăla care are grijă de ei, care se ocupă să-i aranjeze, care cunoaşte oriunde pe cineva, care ştie să se descurce şi să facă rost. Totul e să-i dai un „bip“ pe mobil, că te sună el.

Giorgi trăieşte cu Gina. Gina a terminat un liceu veterinar, dar nu i-a plăcut să stea la coada văcuţei, aşa că a plecat la Bucureşti şi s-a descurcat. L-a întîlnit pe Giorgi la firma unde a venit să se angajeze secretară şi, după o săptămînă, s-a culcat cu el. Se înţeleg bine, mai ales că Giorgi e un domn, îi cumpără inele de aur, o duce la supermarket, îi ia chiloţi scumpi, d-ăia la care face reclamă Răduleasca. La început a lăsat-o să ducă ea facturile la bancă, dar acum Gina a făcut nişte cursuri de marketing la o particulară şi are şi maşină, un Opel, cu care conduce nebuneşte. Intră pe contrasens, se bagă şi înjură mai ceva ca atunci cînd mîna vaca cu nuieluşa la ea în sat. Ai dracu’ ţărani, se mişcă ca morţii. Ea se grăbeşte că-ntîrzie la bancă.  Aşa e-n afaceri, timpul înseamnă bani. Au fost şi-n Grecia anul ăsta în vacanţă şi a fost extraordinar. Au cheltuit o grămadă de bani, dar a meritat. Atunci Giorgi şi Gina şi-au dat seama că viaţa pentru asta e făcută: să călătoreşti, să vezi lumea. Că o viaţă are omu’ şi, pînă la urmă, d-aia stau ei de dimineaţa pînă seara la firmă. Măcar în concediu să iasă afară. La anul Gina vrea să meargă la Paris, să se plimbe şi ea pe Şanţelize, să-şi cumpere de la Faiet nişte fustiţe, cîteva bluziţe mai decoltate, că, na, are ce să arate. Şi nu vor să plece doar ei doi. Vor s-o ia şi pe mama Ginei s-o îmbrace de la Paris, de la boutique.

Acest cuplu pe care-l vedem zilnic prin oraşele patriei e un exemplu că din acel Gheorghe a lu’ Pizdoc al copilăriei mele s-a ales praful. Gheorghe umbla în gumari toată săptămîna, iar duminică dimineaţa, cînd o lua pe nevastă-sa şi mergea la biserică, îşi punea pantofii. Gheorghe îşi iubea vaca şi nu se ruşina că părinţii lui n-aveau decît patru clase, dar munciseră toată viaţa pînă să vină comuniştii să le ia tot. Lui Gheorghe îi plăcea să meargă la femei şi d-aia lumea îl numise „a lu’ Pizdoc“. Dar Gheorghe nu s-a smintit la cap şi nu s-a gîndit să plece la oraş şi să se facă gigolo. A rămas lîngă nevasta lui şi a continuat să mulgă vaca din grajd. Şi să iubească femeile din sat. 

Taguri: almanah poveste batai in dialog