Ep. 6: Atenţie, baby on board!

Cel mai dificil pasager este, de departe, o mamă neînsoţită. Cu precădere mama nervoasă care dispune de un bebe iritat şi plângăcios. În principiu, ea este “activată” încă de la îmbarcare. Avionul a avut întâziere, bebe urlă ca o trompetă, ea are braţele pline de acareturi, nimeni nu o ajută şi, dacă crima nu ar fi interzisă prin lege, în mod cert ar ucide vreo două, trei persoane, numai aşa, ca să se mai răcorească niţel.

Intră în avion gâfâind, fără să răspundă la “Bună ziua, bine aţi venit!”, şi îmi înmânează din prima câteva borcănele mititele cu papa pentru ăla micu’, plus un biberon care "trebuie umplut imediat cu apă caldă", de parcă aş putea să fac lucrul ăsta pe loc. Apoi se enervează când o rog să lase căruciorul de bebe la uşă (pentru că, în mod evident, în avion nu prea dispunem de parcare pentru decapotabile de sugari) şi începe să ameninţe cu Poliţia, OPC-ul şi Ministerul Transporturilor. Motivul? În sala de tranzit era zgomot şi ăla mic n-a putut dormi, drept care acum plânge exasperat. Din cauza întârzierii ea pierde conexiunea următoare şi, culmea! nici nu o ajută nimeni cu bagajele. Vinovatul? Eu, normal, sau vreunul din colegii mei, că doar cineva trebuie să fie responsabil, nu?

Doamnelor mămici, vă rog, sunt un simplu însoţitor de bord! Nu pot face linişte în aeroport, că doar e aeroport, nu ateneu. Nu pot face nici incantaţii, ca să se ridice ceaţa şi să plecăm la timp. Şi, chiar dacă le-aş face pe astea două, mai rămîn furtuna, ninsoarea abundentă sau traficul aerian aglomerat. Ce puteţi face în schimb dvs. este să vă alegeţi conexiuni cu o durată mai mare de aşteptare între ele, eventual 3-4 ore. Cât despre ajutorul pe care îl aşteptaţi, ei bine, pe ăla îl primiţi de abia în avion, de la echipajul de cabină. În aeroport şi apoi până la aeronavă, trebuie să vă descurcaţi singure. Nu există serviciu de asistenţă pentru mame cu copii mici nicăieri în lume şi, chiar dacă există, probabil în ţările mai civilizate, în mod cert costă foarte mult. Aşadar, asiguraţi-vă că puteţi manevra una bucată copil, plus cărucior şi restul bagajelor până la avion, pentru că după aceea nu trebuie să vă mai faceţi probleme. Vă încălzesc eu lăpticul, în unele avioane aveţi masă pentru schimbatul copilului, linişte va fi, cu siguranţă, iar dacă vreţi să mâncaţi sau să mergeţi la baie, stau eu şi îi cînt lu’ bebe.

Recomand mamelor să ceară la check-in permisiunea de a lua la bord şi coşuleţul copilului (dacă au aşa ceva). Dacă avionul nu e plin, e de preferat un scaun de copil (care, însă, trebuie să fie echipat cu centură proprie, la fel ca cele pentru maşină). Asta ca să ne fie mai uşor tuturor. Abia apoi vă invit să blestemăm împreună ceaţa care ne-a ţinut în loc, pentru că şi eu aştept ora decolării, la fel de iritată ca orice pasager, şi tot în aeroport, pe un scaun incomod.

În urma unei întârzieri exagerate, iarna trecută, un domn mi-a spus la un moment dat, furios şi plin de ură: “Ce-ţi pasă ţie că am stat ca proştii în aeroport atâtea ore? Şi acum nu ne dai nici măcar mâncare gratis sau banii înapoi pe bilet! Sunteţi toţi nişte proşti cu doişpe clase!...”

Stimate domn, îmi pasă! Pentru că dacă eşti nervos, vorbeşti şi te porţi urât şi mă enervezi şi pe mine. Eu cu siguranţă am mai mult de 12 clase, dar tu ai doar cu una mai mult decât are trenul, altfel nu ai vorbi şi nu te-ai comporta aşa! Mâncare aş oferi tuturor pasagerilor, dar asta ar însemna să plătesc eu din buzunarul meu, care nu e aşa de adânc cum s-ar crede (despre cât se câştigă în acest domeniu am vorbit episodul trecut). Cât despre banii înapoiaţi, dacă tot a venit vorba, te rog citeşte întotdeauna cu atenţie toate regulile de călătorie înscrise pe bilet. Vei descoperi că la achiziţionare ai fost de acord cu termenii şi condiţiile trecute acolo.

Şi nu, nu mi-e totuna dacă decolăm la timp sau nu. Nu numai că şi eu pierd vremea aiurea în aeroport şi apoi mă urc într-un avion plin cu oameni furioşi, dar cu fiecare oră care trece, pierd şi bani. Cu cât e aşteptarea mai lungă, cu atât timpul meu de muncă se limitează şi, într-un final, când ajung la limita superioară, nu mai pot decât să-mi îndes mâinile în buzunarele goale şi să plec în căutarea timpului pierdut, acasă sau aiurea.

Din motive lesne de înţeles, autoarea acestui jurnal - să-i spunem Hermiona Apilotăriţei - a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Dacă va dori să comenteze sau să răspundă aici, o va face prin intermediul nostru.

Taguri: Aeroportul Baneasa stewardese avioane insotitoare de bord hermiona apilotaritei jurnalul unei insotitoare de bord