Enigma din Scrinul negru

E un roman pe care nu-l uiţi. Ar fi putut fi o capodoperă dacă G. Călinescu n-ar fi vrut să demonstreze prin Scrinul negru că a devenit un soldat de nădejde al luptei de clasă scriind despre apusul aristocraţiei şi al marii burghezii autohtone şi despre naşterea lumii noi din România. Capitole extraordinare se învecinează debusolant cu unele de-a dreptul jenante, dar oricît te-ar irita paginile în care Călinescu face cu stîngăcie literatură de propagandă, nu-ţi vine să renunţi, curios să afli ce mai ascund sertarele Scrinului său. Dacă ai aflat şi că a existat un scrin, pe care Călinescu l-a cumpărat din Talcioc şi a descoperit în el acte, documente de familie şi scrisori ale persoanei silite să-l vîndă, de sărăcie, curiozitatea devine de-a dreptul morbidă. Mai ales că şi supravieţuitorii acestei lumi condamnate, care în romanul lui Călinescu îşi vînd la talcioc restul de agoniseală, pentru a trăi de pe o zi pe alta, sau fac foamea spre amuzamentul autorului, în viaţa reală – bărbaţi, dar şi femei – se aflau, cei mai mulţi, în puşcărie.

În Scrinul negru, reacţionarii zburdălnicesc în libertate şi plănuiesc să clatine regimul, cu acţiuni de sabotaj, în timp ce puterea populară, care se străduieşte să construiască, n-are timp de ei. Să nu fi ştiut „divinul critic“, pe cînd se documenta pentru romanul său, că nu prea mai avea cine să conspire în libertate împotriva regimului? Să nu fi aflat el că atunci cînd puterea populară a ajuns la concluzia că România era pe butuci a trebuit să recurgă la sprijinul reacţionarilor, pe unii scoţîndu-i din puşcărie în acest scop? Şi asta înainte de marea eliberare a deţinuţilor politici. În 1960, cînd a apărut la ESPLA prima ediţie din Scrinul negru, cartea avea peste 850 de pagini, cu o literă mică. O am în faţă.

În locul unui „Cuvînt înainte“, Călinescu a preferat sau i s-a sugerat să prefere un text pe coperta detaşabilă a cărţii. Un soi de învelitoare ilustrată a copertei de carton, de un verde cenuşiu. Textul cu pricina e o plecăciune pînă la pămînt în faţa noii puteri. Mare parte a romanului însă pare scrisă în genunchi de un Călinescu temător că ar fi putut rămîne la index după ce fusese izgonit de la catedra de literatură de la Universitate şi care voia să-şi apere funcţia de director al Institutului de Literatură Comparată. Dar ce să vezi, în finalul Scrinului negru? Afli că un personaj dintre cele reacţionare şi-a dat foc de viu. De ce-a făcut-o? Poate ca să renască din propria-i cenuşă, ca pasărea Phoenix! – vine, enigmatic, răspunsul.

Taguri: Scrinul negru