Curaj, o dăm Anonimul! – a treia zi

Cum mahmureala adîncă s-a depus pe mine, dîndu-mi o senzaţie de borhot în stomac, m-am decis de cum m-am trezit să nu mai beau nimic toată ziua. Decizie proastă şi nesăbuită, am hotărît, tot eu, două ore mai tîrziu, cînd am observat că Delta Dunării e un lucru frumos şi că se merită să bei pentru a o onora. Nimic memorabil nu s-a întîmplat în rest pînă seara. Am văzut doar lucruri frumoase.  

Cum toată ziua de marţi am ars-o în aşa hal de burghez încît duhneam deja a burghezie, organizatorii au decis să trecem la nivelul următor şi să o ardem aristocrat. Aşa că miercuri seara ne-am dus să halim un berbecuţ pe malul mării, la lumina torţelor. Se întîmpla ceva foarte Hawaii acolo, doar că era ceva mai frig. Ca să fie senzaţia atît de covîrşitor de aristocratică încît să îmi fie jenă că mi-am uitat peruca acasă, am ascultat şi nişte muzică pe malul mării, live, cîntată de un cvartet. Cvartetul era de patru oameni. Fiind criză, m-aş fi aşteptat la trei.

Irina Margy Nistor vorbea cu nişte oameni lîngă mine, dar nu auzeam ce anume, că bătea un vînt crunt dinspre mine spre ea de nu se înţelegeam nimic. În schimb am tras un gîrîit în aer, ca particule din gura mea să ajungă spre buzele ei, şi să fie aşa, ca un sărut în lumea ideilor. Sunt un romantic incurabil.

Apoi am ajuns în camping, căraţi boem de căruţe cu bănci, dar fără suspensii de mi-au amestecat toate ideile. Şi testiculele. Au fost scurt metraje, din care nu-mi amintesc nimic, pentru că pînă cînd apucam să ma concentrez, deja se terminau. Apoi a fost şi unul lung, din Chile, 199 Motive să fii fericit, din care nu am înţeles nimic, dar care avea nişte scene cu două dudui, de o orientare sexuală permisivă, care se călăreau reciproc. Deci a fost bun. M-am hotărît să fac şi eu o listă de 199 de motive să fiu fericit. Motivul 1: lezbienele.

Apoi a fost un film pe care l-am urît profund şi mă face să fiu serios un minut. Era despre copii abuzaţi sexual şi ajunşi pe piaţa traficului de carne umană. Ce m-a enervat la acest film este că nu a spus că, deşi sunt cazuri tragice, şansa ca copilul tău să fie lovit de fulger este mult mai mare decît de a fi tranzacţionat ca prostituată minoră. Şi deja avem o generaţie de mame nebune şi paranoice care fac o generaţie de copii crescuţi în casă, care învaţă realitatea din spatele ecranului. Chiar e nevoie să le speriem şi mai mult? Avem de ales între o lume cu 99.99% din copii în siguranţă şi una cu 100% siguranţă şi o generaţie de inadaptaţi social. Genul ăsta de idei ne duc spre ultima opţiune, care e sinistră.

Poarta de la intrare în complexul cazaristic era mereu plină cu păienjeni. Asta mereu mă speria. Urăsc paianjenii. Cînd m-am întors să mă culc miercuri nu mai era nici un păianjen acolo. Ceea ce m-a speriat şi mai tare. Unde erau? Ce complotau ? Ce aveau cu mine? M-am dus pe un drum mai întunecos şi cineva scăpase nişte vaci pe acolo. Pe una albă am ocolit-o, dar de una neagră, mai bine camuflată, m-am împiedicat. I-am băgat lanterna în ochi. Nu ştiu dacă am intimidat-o sau am enervat-o, aşa că am tulit-o la culcare.

Mîne vreau să trec peste faza Irina Margareta Nistor şi să mănînc un pelican.

Taguri: film Delta Dunarii Sfântul Gheorghe Festivalul de Film Anonimul anonimul