Caramitru dă cu stînga în dreapta lui Rebengiuc

Să deschizi stagiunea la Naţionalul din Bucureşti cu o piesă de Arthur Miller înseamnă să te asiguri dinainte de premieră de un succes de la cel de „de stimă“ în sus. Iar dacă Victor Rebengiuc e cap de afiş, poţi miza liniştit şi pe succesul la public. Ion Caramitru a riscat totuşi alegînd ca regizor Toţi fiii mei, care în România n-a mai fost reluată de la premiera din 1948. Atunci, piesa lui Miller a fost pusă la repezeală în scenă, la Bucureşti, tot la Naţional, mai mult fiindcă Miller dăduse cu un an înainte, chiar de pe Broadway, o aplaudată lovitură capitalismului, decît pentru valoarea ei artistică. La noi, Toţi fiii mei s-a jucat la doar cîteva luni după naţionalizare, ca şi cum Miller ar fi justificat-o de peste Ocean. Avea tot ce-i trebuia pentru un mesaj convingător – un conflict între generaţii, cu fii care îşi repudiază părinţii industriaşi profitori de război, umbra puşcăriei şi oprobriul opiniei publice care tace, dar n-a uitat. Unul dintre motivele pentru care piesa n-a mai apărut pe nici o scenă de la noi e că a fost folosită ca instrument propagandistic în timpul ocupaţiei sovietice şi sub directa supraveghere a ruşilor. Primul ei regizor autohton, Dinu Negreanu, de-abia se întorsese de la studiile făcute la Moscova.


Îl mai poate interesa azi pe bucureşteanul amator de teatru tragedia americană provocată pe Joe Keller, industriaşul care pentru a nu-şi pierde contractul cu armata în timpul războiului furnizează unei fabrici de avioane cilindri crăpaţi din cauza cărora îşi pierd viaţa 21 de piloţi? Caramitru nu face greşeala de a actualiza piesa, ci o pune în scenă cît se poate de „retro“. Simte că la noi e momentul, dacă nu al unui conflict între generaţii, cel puţin al unei discuţii despre averile suspecte şi despre o tardivă conştiinţă a dobîndirii lor, „ca să nu mai fiţi şi voi pîrliţi cum am fost eu“, cum spune Joe (un Victor Rebengiuc excepţional), care a scăpat de puşcărie aruncînd vina pe asociatul şi fostul său vecin, singurul care ar fi ştiut de crăpăturile cilindrilor. Unul dintre fiii lui Joe, pilot de avion, a dispărut pe front – motoarele avionului său nu aveau cilindri produşi la fabrica tatălui! Celălalt, Chris, e convins de nevinovăţia tatălui său şi de ticăloşia asociatului, care a fost repudiat chiar şi de copiii lui.


Singura din familie care continuă să-l aştepte pe dispărut e mama sa, care nici nu vrea să audă, deşi bănuieşte că celălalt fiu al ei, Chris, vrea să anunţe căsătoria lui cu Ann, logodnica pilotului, chiar dacă de la dispariţia acestuia au trecut trei ani. În cele din urmă, aflăm că Joe e cel care a decis ca piesele defecte să fie expediate ca bune, că soţia sa Kate – omagii, doamnă Sanda Toma! – nu e nici ea mai brează, fiindcă ştia de vinovăţia lui şi, că lovitură de teatru, fiul pilot şi-a programat dispariţia cînd a aflat din ziare de infamia tatălui său şi a viitorului său socru. Premiera s-a jucat, sîmbătă, cu sala mare plină şi la balcoanele de sus de tot. În final, publicul nu s-a oprit din aplauze decît la vreo cîteva minute după ce l-a văzut pe scenă şi pe regizorul Caramitru, care, în locul obişnuitelor plecăciuni, se uita după avioane cu risc maxim de prăbuşire.

Taguri: teatru ion caramitru Arthur Miller