Buila-Vanturarita

Canionul din Buila-Vanturarita

 

Destul de rau

Vrei sa distrugi ceva, sa zicem. Du-te, draga, si distruge in muntii Olteniei, daca ai sange-n tine.

La o adica, n-ai nevoie decat de o harta, o masina hotarata si de alti trei baieti aflati si ei la regim (bere). Ragaiti pana la Pitesti si inca si dup-aia, dar de la Ramnicu-Valcea o lasati mai usurel: intersectia cu pricina e pana in Olanesti, asa ca ochiul mare.

Intrati binisor spre stanga, spre schitul Iezer, si-i dati inainte: nu mult, doar 29 de kilometri. Va iese parul prin caciula, pe drumul forestier. Daca e vara, prin sapca. E vara. Ajungeti cu masina la primul rau. Il traversati. Continuati. Mai treceti cu masina doar de 6 (sase) ori acelasi rau, prin vaduri diferite. Iti amintesti discutia dintre Eisenhower (general) si soldatul Icsulescu (soldat): “Cum dracu’, dom’ general, ca-n Italia asta toate raurile se chema “Volturno”, ‘tu-i mama ma-sii?!”. Nu stii raspunsul (nici generalul nu l-a stiut), dar ajungeti, totusi, cu ajutorul rugaciunilor baietilor (atei convinsi, au injurat tot drumul, te-asteptai la ce-i mai rau): poiana, cabana, foc la care se gateste. Domnisoare la plaja, batrani ai muntelui la datorie, pe langa foc. Parcati, puneti cortul, intrati in vorba. “Nu e soare, dar e bine”: norii stau gramada peste caldarea Buila-Vanturarita (muntele inchide in el o “caldare” secreta, impadurita, in mijlocul careia e cabana; incredibil, cand erai mic si citeai “Castelul fetei in alb”, ai crezut sincer ca asa ceva exista, dar cand ai mai crescut ziceai ca-i vrajeala). Plecati nepasatori pe traseu, in pofida sfatului “batranilor” (n-au cu multe primaveri mai mult ca tine, dar au pe putin 30 de ani in bocanci): “Nu mergeti pe canion daca ploua”. Voi stiti mai bine: ei isi castiga viata ca ghizi, cat stau pe munte, si ca instructori de arte martiale, cat stau jos in orase; voi frecati mentosanul prin birouri, sunteti “artisti ai statului pe scaun”, deci voi sunteti expertii, nu ei.

 

Destul de prost

Coborati pe canion, racnind de fericire ca sunteti cei mai mari muntomani. Respectati in felul vostru sfatul batranesc si va ondulati pe langa firul apei, pe stanci. Canionul este extraordinar de spectaculos, desi tie si baietilor nu va trece prin cap decat foarte modestul “Ba, parca nici n-ai fi in Romania, sa-mi bag... !”. Spectaculos, dar dificil si periculos: stanca prinde clipa de neatentie pe care o tot asteapta, iar tie iti fuge piciorul si cazi in gol. Nu-ti trece “toata viata pe dinainte” cum scrie-n carti, apuci doar sa dai drumul la cele mai scarboase trei injuraturi din colectia ta. Aterizezi in rau, in mod nepermis de norocos, fix in singura bulboana, afli seara, din acea portiune a  canionului. Esti in apa pana la piept, te uiti in sus, la baietii tai, superstarii, ateii care sunt toti trei albi la fata, fac cruci pan’ la buric, “Doamne, Maica Domnului, maiculita”. Ei iti povestesc apoi ca dupa ce-ai cazut, erai grabit sa-ti recuperezi sapca (ce sarise la cativa metri pe firul apei). Iesi din rau, iti tremura grisinele. Te asezi pe un bolovan, astepti sa vina si baietii. Ajung si ei, coborand prin alta parte, si te plesnesc peste cocoasa: “Ce, ba, vrei ne bagi in puscarie, nevinovati....?!”.

 

Destul de bine

Terminati traseul de coborare, inainte de cel de urcare trageti o tigare (ei; tu un pipi, ca de cand te tii!), apoi puneti iar pelerinele de ploaie si ii dati cu pasul: traseu de urcare pe Brana Caprelor. Poate ca nu exista munte sa nu aiba brana cu numele asta voyeuristic, dar Buila-Vanturarita e ceva de speriat cu brana ei. E ingrozitoare, o spartura in munte ingusta ca o taietura de topor, si pe buza ei mergi tu. Hai, ca pe tine te-ar chema Buzea, dar baietii ce vina au?!

Ajungeti la cabana. “Batranii” va trag de limba: cand aud de unde ai cazut, se iau cu mainile de cap: “A avut noroc baiatul, noroc mare. Mare noroc!”, de parca tu n-ai fi de fata. Abia dupa ce va spalati si va adunati la foc afli ca urmeaza sa fii botezat. Noul tau nume este “Lazar” (nume de cod, probabil). Dat fiind ca botezul dureaza foarte mult, ajungi la culcare lalaind “Trenule, masina mica”. Baietii fornaie si te ajuta, cu scatoalce fratesti, sa-ti gasesti locul in sac.

 

Destul

Plecati a doua zi cu noaptea-n cap, pe la zece, dupa ce “batranii” (ce-au facut aseara un foc de tabara legendar, cum n-ai mai vazut) va avertizeaza ca vremea buna nu tine si ca e posibil sa ploua, sa nu faceti catarare: porniti deci in catarare pe dinsus de schitul Pahomie, si chiar aveti spor pana cand cel mai veteran dintre voi se opreste sa citeasca incriptia de pe o cruce. Ati urcat pana ati scos limba, iar acum el zice ceva cum ca “Mai baieti, pe mine m-apasa la lingurice”, si-l vezi cu mana la piept. Tabarati toti pe el, palme, pumni, picioare, cum v-au invatat in armata, pana cand reuseste in sfarsit sa planga: “Am cunoscut-o pe fata asta, am iubit-o, eram foarte tanar”, si ne arata crucea. Doi baieti si doua fete, cel mai mare de douazeci de ani, trazniti pe creasta, in luna mai. Veteranul vostru suspina ca o fecioara: “Ca daca nu eram io porc si nu ma culcam cu Betty, care-i era cea mai buna prietena, ea nu se ducea pe munte cu astia...”. El stia ca fata murise pe munte, dar nu stia unde. Acum aflase, d-aia era asa miortait.

Terminati traseul si cobarati, dar niciunuia nu-i mai arde de glume cu pitici. Ajungeti jos la schit dupa inca cateva ore, obositi si urzicati ca vai de voi. Pe langa foame, va e mai ales sete; alt ateu crunt se duce sa ia apa de la “Izvorul Frumos” de langa schit, iar tu care esti mai jos ca sa te speli pe picioare il auzi murmurand: “Mici suntem in fata Ta, ai rabdare cu noi”. Te duci la masa si desfaci o cutie de pateu, facuta de un client de-al vostru (chiar tu i-ai scris sloganul, ceva cu “100% natural”). Ficatul tau simte E-urile pana-n pancreas. Poate ca Cineva are prea multa rabdare, te gandesti in timp ce bagi nasu-n portbagaj, cautand hartia igienica.

 

 

Mihai Buzea