Că a cîştigat Geoană ştiţi deja. Şi bănuiţi, desigur, că, flămînzi după putere, apropiaţii lui poartă de săptămîni întregi negocieri pentru repartizarea posturilor călduţe şi bănoase. Ei bine, aşa e! Dar nu despre asta vrem să vorbim aici, ci despre un caz aparte: Ministerul Culturii şi Cultelor (normal, că doar n-o să vorbim de finanţe în casa culturii…).

Aşa cum era şi firesc, imediat după discursul victorios al lui Traian Băsescu de duminică seară, de la sediul de campanie din Lipscani, în spatele uşilor închise au demarat discuţiile şi negocierile pentru ocuparea posturilor din viitorul guvern.

Afară era primăvara lui 1982. Înăuntru era trimestrul al II-lea. Eu eram în clasa I A, la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic din Bacău. Un coleg mi-a dat o carte, Cireşarii lui Constantin Chiriţă, primul volum.

Ăăă, staţi o secundă. That didn’t come out right. Să mai încerc o dată: „America? HELL, NO!“. O să mă explic printr-o poveste. De trezit copiii. Din păcate, e adevărată. O să vă spun ce am văzut de cînd, în secolul trecut, pe înserat, am plecat şi eu, ca tot studentul român care-a văzut prea multe filme made in Hollywood, către tărîmul făgăduinţei.

Ştiţi ce face orice corporatist cînd pleacă, în fiecare seară, de la serviciu? Hai că vă spun eu: se duce la ferma lui, strînge recolta, culege fructele de prin pomi, mulge vacile, îşi cumpără tractoare, mai dă un var… Dar ce spun eu? Pe cît punem pariu că oamenii se ocupă cu agricultura şi în timp ce şefu’ face spume vizavi de productivitatea muncii şi rezultatele proaste pe Q3?

Ce legătură ar putea exista, în România de azi, între Himalaya, epigenetică, Roboscan, culori acrilice, eradicarea sărăciei romilor, zborul în spaţiu, rezistenţa la manelizare, tratarea depresiei în stil Wiki, teatrul multimedia, băncile lui Carol din Sinaia, economisirea energiei-fantomă, paşoptişti şi „schimbările sociale cuantice“? Vă spun eu ce: entuziasmul şi determinarea unei mîini de tineri, aproape copii, mai maturi şi mai vizionari decît 90% din populaţia matură, blazată şi scîrbită cu care vă întîlniţi zilnic pe stradă.

În timp ce diverşii candidaţi la preşedinţie doar ne îndeamnă să trăim bine, oamenii de ştiinţă chiar ne ajută să o facem. Chestie care şi anul ăsta trece neobservată pentru că, spre deosebire de competiţia pentru marele premiu al alegerilor din toamnă, decernarea premiilor Nobel nu beneficiază nici de aceiaşi bani, nici de acelaşi circ. Şi totuşi, în fiecare an, fizicieni, chimişti şi cercetători în fiziologie/medicină sînt recompensaţi pentru studiile care ne ajută să înţelegem mai bine Universul sau ne îmbunătăţesc dramatic viaţa.

Am participat, în San Francisco, la o orgie homosexuală internaţională. (Poate nu ştiţi, Frisco e capitala tuturor celor pe care plicticoşii care nu ştiu decît poziţia misionarului îi numesc "devianţi sexuali".) De fapt, îmi trebuia o introducere impetuoasă (la textul ăsta, obsedaţilor! Numai la prostii vă gîndiţi! Da’ uite că v-am captat atenţia), aşa că am exagerat puţin. Nu era în San Francisco, ci pe-aproape. Şi n-a fost chiar o orgie homosexuală. Doar internaţională. Şi nici măcar nu a fost o orgie. Hai să vă explic: jucam un joc infantil, dacă vă spun că era derivat din sitcom-ul Prietenii tăi o să rîdeţi de mine. Deci nu vă spun.

22 septembrie. Ziua cea mai egală pentru întreg Pămîntul. Nouă, însă, Caţavencilor, nu ne e egal. Nu ne e egal ce se întîmplă cu pămîntul pe care călcăm, cu apa pe care o bem, cu aerul pe care-l respirăm. Prin urmare, azi, 22 septembrie, Ziua Europeană Fără Maşini, noi, Academia Caţavencu, am demarat o campanie de sensibilizare a bucureştenilor cu privire la aerul pe care-l respiră.

Mai nasol decît să te trezeşti vineri dimineaţă că ai zece mesaje pe blog cum că îi curge nasul (cu chestii stranii, gen „eval (base64_decode…)“ în permalinks) e să constaţi, duminică seară (de exemplu, citind tweet-urile lui Iulian Comănescu), faptul că permalink-urile nu sînt decît cea mai timpurie manifestare a unui worm extrem de vicios, dar atît de nou încît nici n-are nume încă, deşi infectează sute de blog-uri WordPress pe oră.

Suspectez că am ales tema asta mai mult din cauza şuturilor în cur primite, în trecut, de la diverse domnişoare pe care am făcut greşeala să le plac mai mult decît era dezirabil. Pentru ele. Băiat finuţ, am crezut că nu le înţeleg suficient pentru a merita să fim împreună. De-a lungul tuturor acestor tribulaţii romantice, m-am întrebat mereu un lucru: ce vreţi voi, femeile? Răspunsul imediat ar fi că nici voi nu ştiţi. Dar hai să abordăm problema puţin mai ştiinţific.

M-am întrebat mereu ce dracu’ face (el însuşi, Prinţul Întunericului), în timpul lui liber… Că eternitatea e destul de lungă, şi sigur există şi timpi morţi: oricît de răi ar fi oamenii, nu cred că se lucrează în flux continuu nici acolo, jos. Mai ies şi demonii la cîte o ţigară (că doar oameni sînt şi ei), măcar între marile conflagraţii mondiale. Iar avocaţii sigur nu mor nici ăştia cîte unul pesecundă…Nu cred că Lucifer ia o pauză de la încins cazane, scoate bloc-notes-ul din buzunar, ia creionul chimic de după ureche, îl umezeşte puţin pe vîrful limbii şi continuă să facă planuri de cucerire a cerurilor.

Ca să n-avem nici un dubiu, să precizez că titlul de mai sus e o fiţă. Respectiv, e unul dintre puţinele citate latineşti pe care le ştiu, şi mă dădeam mare cu el, doar pentru că are legătură cu mîncatul şi cu băutul, temă foarte potrivită în contextul unui almanah despre fiţe. Se traduce „să bem şi să mîncăm, căci mîine vom muri“, şi nu v-o spun ca să vă insult inteligenţa, ci doar pentru a mă da mare că ştiu şi ce înseamnă.

M-a intrigat filmul* ăsta de cînd am auzit că se face. În Ice Age 2 parcă venise încălzirea globală. Deci ce se mai putea întîmpla în afară de extincţia mamuţilor? Ei bine, nu mor mamuţii, ci învie dinozaurii!

Cu coada ochiului am mai apucat să zăresc, în stînga-jos, la ora 9, hai 9 şi-un pic, Stuka-ul pe care l-am lăsat fără aripă, o tornadă de fum greu. Yeah, bastard! – m-am surprins strigînd fără nici un sens, decît, poate, al descărcării nervoase, la sincron cu muniţia celor patru tunuri, dar imediat am văzut gloanţele de la mitralierele celor două Emil-uri din spate, lăsîndu-mi dîre prelungi pe lîngă umeri, Spitfire-ul meu a scrîşnit cînd l-am aruncat într-un Split-S…

Sfîrşitul clasei a douăsprezecea m-a luat, cumva, pe neaşteptate: pierdusem tot trimestrul III, adică ultimele şi cele mai frumoase zile de liceu, pe motiv de apartenenţă la lotul naţional de fizică, o pierdusem pe prietena mea, pe acelaşi motiv (lotul era la Bucureşti, iar ea la Bacău) şi pierdusem unul dintre locurile la Internaţionala de Fizică din acel an, tot din cauza nenorocitului de lot (mă rog, asta e o scuză inventată acum, de fapt am fost doar mai slab decît ceilalţi cinci din faţa mea).

Îi mai pierdusem şi pe prietenii mei, care, imediat după Bac, o tăiaseră spre Făgăraş, în timp ce eu dădeam un examen la Iaşi, pentru o bursă franţuzească. Pe care, fiind de pe atunci un anglofil convins, am pierdut-o la rîndul ei, evident. Dar nu îmi păsa prea mult: luasem cu mine rucsacul şi cortul de o persoană, hai, una şi jumătate, şi, imediat după examenul ratat, am sărit în celebrul tren al foamei: acceleratul Iaşi-Timişoara.

Recunosc, duminică seară eram la mall (nu spun care, să nu fac reclamă), dar în interes de serviciu. Nu, nu încercam să-i prind pe poliţişti cu flagrantul în mîna vreunui badigard, doar mă înscrisesem la o cronică de film. M-am dus la plesneală, ştiind că am destule opţiuni. Şi dacă tot eram acolo, ce film* mai potrivit să văd decît unul despre un „poliţist“ de mall?

De şaisprezece ani, NASA organizează un raliu mai puţin obişnuit. Este vorba despre The Great Moonbuggy Race (sau, ca la noi, Marea Cursă a Trotinetelor Lunare), competiţie în care echipe de tineri din toată lumea încearcă să gîndească precum inginerii NASA în proiectarea, construirea şi rularea în condiţii de concurs a unor maşini uşoare şi fiabile acţionate de puterea omului.

Au trecut exact 400 de ani de cînd Galileo Galilei a luat invenţia unui olandez – luneta – şi a îndreptat-o spre cer, transformînd-o în telescop şi transformînd, totodată, definitiv şi irevocabil percepţia noastră despre viaţă, univers şi orice altceva. Ăsta e, de altfel, motivul pentru care 2009 este şi Anul Internaţional al Astronomiei.

Anul ăsta e plin ochi de evenimente. De exemplu, se împlinesc 450 de ani de cînd papa Paul al IV-lea a promulgat Index Librorum Prohibitorum. Iar acum 150 de ani, Darwin publica Originea speciilor, dînd frîu liber evoluţionismului.

Nu ştiu cum priviţi voi lucrurile, dar eu, de cîte ori îl văd pe Will Smith, încep să aud crescendo-ul corului din Oda bucuriei. Iar ultimul său film* a fost cauza celei mai impetuoase izbucniri de alămuri şi voci din capul meu.

Ce faci dacă eşti blocat în dormitor de o furtună uriaşă şi tot ce ţi se oferă este să vezi două filme la rînd cu acelaşi actor? Ei bine, noi probabil că am reacţiona normal şi am închide TV-ul, mai ales cînd actorul cu pricina e Kevin Bacon.

Dom’le, s-a întors lumea cu fundu-n sus! În primul rînd, am acum dovada clară, ştiinţifică, a faptului că preşedintele României nu ştie ce spune. Lăsaţi „găozarii“ şi „ţigăncile împuţite“, la afirmaţii mai puţin insultătoare mă refer.

Ce motiv ai avea să laşi din mînă prima carte* care te face să rîzi încă de la titlu? Citind Mielul: Evanghelia după Biff, tova­răşul de joacă al lui Iisus, am aflat răspunsul: doar ca să te ţii de burtă cînd te rostogoleşti pe covor, în spasme. S-o spun de la bun început: cîrcotaşii şi bigoţii pot să stea liniştiţi, premisele de blasfemie furnizate de titlu sînt complet insuficiente pentru a aprinde rugul inchizitorial.

Fiecare generaţie are filmul de aventuri ale căutătorilor de comori pe care-l merită. Astfel, noi l-am avut pe Indiana Jones. (Asta nu-i chiar adevărat: noi, aici în România, am avut Cireşarii şi ceva cu Piroboridava, dar auzisem de Indiana Jones în Almanahul Cinema, ba chiar îl văzusem, într-o poză cu Ray Arco.

Stiti filmuletul ala, "cosmos", al lui Carl Sagan? E un fizician si scriitor de prin lume. Ei, asta va face si Tata Uraniu pe-aici: filmul serial-foileton de mica anvergura si cu buget minimalist "Cosmos multi minimi si maximi" (titlu de lucru, accent moldovenesc obligatoriu). Drept care voluntarii sint bineveniti. BYOB (Bring your own booze).

A fost odata o idee: sa-i atragem pe liceeni de partea noastra. Cum? Prin a trece noi de partea lor. Zis si facut: acum un an si sase saptamini am lansat la apa Academia de Gashca, supliment scris de si pentru liceeni.

De fapt, va fi o ora taman cum visati prin liceu: va dura doar trei minute iar proful nu va fi cu voi. Care-i ideea? Simplu: nu e nevoie sa stiti cum se cheama serpisorul ala din manualul de-a doispea ca sa intelegeti citeva concepte de baza ale fizicii.