
"E vremea rozelor ce mor / La PSD şi-mi pică bine, / Şi toate-acum depind de mine / Că Ponta-i tare junior.
... "
Suntem în 2016. Preşedinte nu e Ponta şi nici Boc, dar duhul lui Băsescu pluteşte ca un fum de ţigară peste ape. Noua lege electorală a lăsat pe piaţă doar două partide, aşa că PDL şi PSD guvernează împreună ca să nu fie nimeni ispitit de arestări. PNL face opoziţie din afara Parlamentului...
De pe clădirea Romexpo s-a ridicat elicopterul cu Geoană. Revoluţionarii cu burtă din teritoriu şi martirii cu maşini scumpe de la centru l-au alungat pe tiran. Ce mai tiran! Pentru a doua oară în istorie, de astă dată prin urmaşii lui, Partidul Comunist şi-a executat un lider a cărui prostie a ajuns în bancuri...
Mircea Geoană nu e doar fotografia în culori a poreclei lui. E şi numele unui plan secret ţinut în sertarele PDL. Trebuie să fie un plan, fiindcă reuşeşte prea des, şi trebuie să fie secret fiindcă eu, unul, nu ştiu de el. Planul urmăreşte cu precizie toate foloasele imediate care decurg din scoaterea la rampă a băiatului care ţopăie când nu trebuie.
De un milion de ani, poate de două, Homo Sapiens îşi mănâncă semenii. Înaintea mersului biped, înaintea creierului mărit şi înaintea chefului de a construi unelte, factorul decisiv în şlefuirea fiinţei umane trebuie să fi fost foamea. Potolirea ei echivalează cu însăşi evoluţia. Ca să scape de crampe, gastrită şi ulcer, omul a devenit creativ.
Viaţa de preşedinte te poate ucide mai repede decât o face viaţa în general. Ca şef de stat, stai sub asaltul permanent al primejdiei obişnuite, înmulţite cu o sută. Pe umerii preşedintelui nu apasă doar costumul de stofă, ci şi poverile de stat...
Tuns ca indienii Mohawk şi gras ca porcul Mangaliţa, Bercea Mondialu arată, în materie de marketing personal, o dibăcie cum rar vezi la specialiştii cu diplomă. Ştie că produsul, ca să se vândă, trebuie să ţipe în raft, şi pentru asta şi-a ferit fizicul de orice atingere civilizatoare...
Cu mult noroc, pile şi trafic de influenţă, un grup de filozofi a străbătut secolele până la noi, în timp ce alţii, poate la fel de importanţi, au fost împiedicaţi să ajungă. Primul grup e format din învingători, autorii care au răzbătut. Cel de-al doilea îi cuprinde pe cei sabotaţi, pe cei înlăturaţi de la glorie.
Se vorbeşte azi febril despre viitorul preşedinte al PSD. Se dezbate dacă Geoană va rămâne capul partidului sau doar acelaşi cap sec. Se face turul fericirii politice pe ruta Mitrea, Năstase, Diaconescu, Iliescu şi se pendulează între flacăra violetă şi democraţia roşie...
Poate că cele patru cadavre obţinute cu ajutorul ciocanului şi turnate apoi în beton de locotenenţii mafiotului Băhăian vă fac să vă cutremuraţi de oroare. Poate că poveştile cu ’Ndraghetta, cu IRA, cu vendetele siciliene, cu criminali în serie, cu ostatici decapitaţi la televizor sau cu liceeni care-şi vânează colegii cu mitraliera vă întorc stomacul pe dos. Nu e cazul, vă spun. Oricât de violent şi oricât de mediatizat ar fi, omorul în variantă europeană e o nimica toată pe lângă felul japonez de a ucide.
Cu părul alb, cu papion şi cu zâmbetul de la o ureche la alta, Ion Raţiu s-a arătat românilor în ianuarie 1990. Iradia lumină şi optimism ca o reclamă la pastă de dinţi, iar propoziţiile lui cu accent păreau replicile unui producător de la Hollywood. Era charismatic şi flamboaiant, inteligent şi exotic, vesel şi sigur pe el. Tocmai de aceea, era 100% suspect.
E blondă ca străbunicile ei vizigote, suplă ca o campioană de schi şi nu depăşeşte un metru şaizeci înălţime. N-are mai mult de 14 ani, dar în ochii ei albaştri se regăsesc două milenii de sălbăticie nordică, bine cuminţite de civilizaţia germană.
Ciocnirea fatală între Geoană şi Băsescu n-a fost doar un şou de televiziune, după cum n-a fost, câtuşi de puţin, un simplu episod electoral. Pentru cei cu porniri ezoterice, pentru oamenii cu simţ paranormal, pentru slujitorii la templul Marelui Mister, pentru familiarii francmasoneriei şi ai energiilor ascunse, în fine, pentru toţi acei neliniştiţi care ştiu că într-o zi ne vor răpi extratereştrii, confruntarea a fost mai mult decât atât.
Extratereştrii care vor vizita Pământul, după ce gripa porcină, încălzirea globală sau asteroizii vor fi tranşat ciocnirea civilizaţiilor cu ceva mai tare decât ele, vor căuta dovezi.
Astă seară, norocul va da iarăşi peste un muritor. Din pălăria hazardului, de acolo unde zac amestecate ignoranţa, viclenia şi ironia sorţii, va ieşi un nume. Băsescu sau Geoană. Un şmecher care a mai fost sau un prost care vrea să fie. Noul preşedinte al României.
Traian Băsescu a fost reales. Periculos verb, având în vedere predecesorii. Acum, când din Revoluţia Portocalie a rămas doar o spectaculoasă Lovitură De Stat Încă Cinci Ani La Putere, întrebarea care se naşte e: ce noutăţi avem?
Ce blestem pe poporul ăsta, măi, Adriane – îmi vine să zic –, să fi avut de ales iar între doi candidaţi şi, cu toate astea, să-l fi ales pe Geoană! Da, Mircea Geoană e preşedintele României şi mă întreb ce trebuie să fi făcut acest neam în trecutul său neclar şi dubios ca să merite aşa ceva.
Crin Antonescu a murit bine. A căzut secerat în linia întâi, chiar la începutul luptei, aşa cum au păţit la Griviţa maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Dar în urma lui s-au ridicat, cum de mult nu se mai văzuse, entuziasmul tânăr şi educat.
Mai ţineţi minte privirea lui Traian Băsescu la confruntarea de la Cluj? Era privirea sticloasă a unui animal de pradă înarmat cu fălci, colţi şi gheare. (...) Dar privirea lui Geoană de după exit poll v-o amintiţi? Uitătura aia tremurată de erete derutat, care ar vrea să înhaţe puişorul dar i-e frică de cocoş?
De câteva zile, lăturile zboară la joasă înălţime. Stenograme, înregistrări şi cărţi cu dedicaţie politică fac survol peste capetele noastre, în contra sensului de rotaţie a istoriei. Când evenimentele murdare îl transportă cu viteză, corpul omenesc se tulbură. Oboseşte, ameţeşte, se deprimă, are senzaţie de vomă. Face jeg lag.
Îl mai ţineţi minte pe criticul din Edinburgh care voia să-şi vândă sufletul ca să mai vadă o dată Faust*? Ei bine, i-l cumpăr eu. Dacă Infernul aduce cu ce am văzut în spectacolul lui Purcărete, mi-ar prinde bine să fiu servit acolo de sufletul unui scoţian pus pe băut.
Faust se joacă la Sibiu, aşa că începe şi se termină cu un drum de cinci ore prin iadul terestru, presărat ici-colo cu asfalt şi cu diavolii participanţi la trafic.
Paranoia e boala naturală a şefilor de stat. Vine la câtăva vreme după învestire şi nu se mai dă dusă decât pe patul de moarte. Cei care izbutesc să stea departe de ea sunt puţini şi, de obicei, trec neobservaţi. Ceilalţi sunt mai norocoşi. Ei reuşesc să rămână în istorie cu tot cu diagnostic şi cu tratament.
Gândiţi-vă acum la preşedinţii României.
Dacă ar avea ocazia, ce credeţi: candidaţii la preşedinţie ar fi în stare să se bată fizic?
Îşi sunt unul altuia destul de adversari, încât să le vină să-ţi ardă una peste bot?
Se urăsc oare într-o notă biologică atât de profundă, încât să aibă impulsul natural să se sugrume?
Cât de sinceră e toată această agresivitate pe care o manifestă unul în raport cu ceilalţi?
Nu sunt Idele lui Martie, dar şi calendele lui noiembrie sună ameninţător. O conjuraţie de largă concentrare reacţionară, însumând români, maghiari şi germani, stă cu mâna pe pumnal. Cu respiraţia în dinţi şi cu inima la gură, Liberatores vor să salveze republica şi s-o dea înapoi cetăţenilor. Dictatorul trebuie ambuscat în Parlament – cu condiţia ca, între timp, să nu-l dizolve sau să nu-l facă unicameral. Clepsidra ticăie, adrenalina creşte, nervii se întind.
E greu să mergi la operetă când trăieşti în secolul XXI, când ai laptop, cablu, celular şi ocazia s-o arzi prin mol. E ca şi cum te-ai ridica sâmbătă seara din faţa finalei Champions League şi ai lua-o, cu un personal de noapte, spre Roşiorii de Vede ca să faci o tură, în zori, cu şareta model 1824 a fostului arendaş de Romanaţi.
Din şapte ani, ţara noastră a beneficiat de guvern doar un an, iar acel an pare să fi fost suficient pentru ceilalţi şase de chiul. Cu sprijinul hazardului şi al economiei mondiale, cu ajutorul sectorului privat şi al amabilităţii UE, această lene guvernamentală a trecut neobservată. Atât de absente au fost guvernele României din economia ţării şi atât de puţin au ajutat ele PIB-ul, încât a nu avea deloc guvern începe să devină o idee.
Un mit românesc autodidact ne spune că premiul Nobel ne-a tot dat târcoale. Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, poate şi alţii, ar fi fost vizaţi de comitetul suedez, dar ba Securitatea, ba nepăsarea, ba lipsa de susţinere, ba uneltirile colegilor s-au pus de-a curmezişul. Aşa o fi. Bilanţul oficial arată însă că prima oară când s-a vorbit de România la Stockholm a fost ieri.
Sentimentul de impostură* e o carte fină, scrisă de o franţuzoaică subtilă, premiată de Academia Franceză şi de Societatea Oamenilor de Litere de la ei. E o carte la care te repezi văzând titlul şi în care abia aştepţi să-ţi recunoşti cunoscuţii impostori. Nici o şansă! În graba de a-ţi răsfoi bănuielile, ai pierdut cuvinte pe drum.
Au trecut cinci ani şi sunt încă multe lucruri pe care preşedintele României nu le-a făcut. De fapt, n-a apucat să le facă, dar timpul nu e pierdut. Spre exemplu, n-a mers în mâini. Eu, unul, aş fi vrut să-l văd mergând în mâini şi sunt gata să jur că asta l-ar fi scos în evidenţă faţă de adversarii săi.
Întrebare: E cineva atât de prost încât să-şi imagineze că demiterea lui Nica s-a făcut fără ca Emil Boc să-l fi sunat măcar pe Traian Băsescu?
Sau: E cineva atât de naiv încât să creadă că Emil Boc, omul pe care Traian Băsescu l-a făcut preşedintele PD, omul pe care Traian Băsescu l-a făcut premierul României, ar fi îndrăznit - acest om, zic - să provoace o asemenea turbulenţă politică înainte de alegeri, fără ca inventatorul său, Traian Băsescu, să ştie?