În toate profețiile precolumbiene ale Lumii Noi, se vorbea despre întoarcerea acasă a eroului civilizator în zilele de pe urmă, Kukulkan pe numele-i maya, Qutzalcoatl în cel aztec sau Viracocha în limba incașilor; a semizeului care le-a dat oamenilor scrierea și cunoștințele cu care să se poată orienta printre stele, pentru a-și calcula calendarele, în baza cărora să cultive pământul și să-i smulgă roadele.

Până în urmă cu zece ani citeam cel puţin şase titluri de literatură SF pe an. În cărţile astea abundă extratereştrii care au răspuns la orice întrebare şi farfuriile lor zburătoare care te lasă mască. Dileme: oare de ce majoritatea extratereştrilor sunt cheli, zbanghii şi au picioarele în formă de X?

Deosebirile dintre mine şi un american de rând sunt de nuanţe şi percepţii. Bunăoară, nu sunt de acord ca toţi oamenii să vorbească aceeaşi limbă precum vacile şi oile, aşa cum şi-ar dori-o taţii fermieri ai savanţilor americani.

Ori de câte ori fac nudism la Cavarna, lângă Balcic, îmi aduc aminte de povestea bunicului meu, petrecută în urmă cu mai bine de 70 de ani, prin părţile astea.

Am fost crescut de surorile mai mici ale bunicii mele, Flavia şi Aura Margine. Două fete bătrâne, ciudate şi suspicioase. Două teroriste împuţite. Cu tabieturi din alte vremuri. „Nu pune mâna!“, asta îmi auzeau urechile de dimineaţa până seara. „Treci la colţ şi stai într-un picior, până la loc comanda!“ era cel mai frumos compliment de care aveam parte.

Timp de un deceniu, între 1870 şi 1880, România a fost o cloacă imundă a emigranţilor politici ruşi şi, în loc să-şi vadă de treburi şi să se dedice onorabilei îndeletniciri de geambaş, aceştia au preferat să se consacre agitaţiilor anarhiste. Liderul lor era Constantin Dobrogeanu-Gherea, un ţărănoi născut în 1853 în localitatea Slaveanka, din gubernia Ekaterinoslav, care la 17 ani îşi începe activităţile subversive, sub acoperirea firmei unui atelier de potcovărie.

Mă numesc Alin Avram. Din partea mamei am sânge turcesc. Pe stră-străbunicul meu l-a chemat Ömer Abibulla, era poreclit Salamalekum şi a fost aga sangeacului Novi Pazarului. Era un inscu pielea gălbuie, mustăţi cât veveriţa şi nesfârşit de înalt, umbla îmbrăcat în haine nemţeşti şi nu obişnuia să poarte fesul decât în geamie şi de sărbători, cînd simpla lui prezenţă umplea inima muierilor de o teamă nedesluşită, care este, de regulă, fie începutul respectului, fie al unei nelămurite dorinţe trupeşti, ce le jilăvea păsărelele.

Taică-meu a fost un fustangiu sinistru. Ion Margine. Un cordaci fără scrupule. A înşelat-o pă maică-mea cât trăia, cu sor’sa, var’sa şi nepoată-sa. Asta, în zilele lui bune. În alea rele, s-a încurcat cu cine s-a nimerit. Cu florăreasa nebună, Bözsy Varga, care cumpăra garoafe doar de la Grigoreni. Lua un braţ, sâmbetele şi duminicile, şi le vindea în restaurante. Se oprea pe un maidan şi le curăţa de bobocii de la baza tulpinei. Apoi Taică-meu a prins-o în mreje pe Marişca, zisă Rogneanca, o văduvă de o jumătate de secol, între picioarele căreia păianjenii îşi făcuseră pânze de treizeci şi ceva de ani, că n-o mai întreba nimeni dacă are chef de bărbat.

Ghepardul este o pisică cu ghearele neretractile, foarte ataşată de om, care a putut fi văzută sporadic în Carpaţi, până la începutul secolului trecut. Principele Gheorghe Rákóczy I, unul dintre cei mai respectabili vânători ai vremii sale, folosea pentru vânătoare inclusiv ghepardul persan, pe care transilvănenii îl confundau, de proşti ce erau, cu pantera. Ghepardul a fost descris în scrisoarea lui Francesco Massaro, secretarul oratoriului Veneţiei la Buda, către Zuan Batista Ramusio, secretarul dogelui Antonio Grimani, din 1 florar 1520, ca un animal care avea părul, aspectul şi răgetul ca de leu, de nuanţă albă cu pete mai întunecate pe sub pântece, cu coada scurtă şi vârful negru şi cu smocuri lungi şi negre de floci pe sfârcurile urechilor şi cu căcărezele compacte de culoarea curcubeului.

Petrecut în anul de pomină 1683 şi condus de marele vizir Kara Mustafa, asediul Vienei a alăturat o oaste de două mii de moldoveni, a domnitorului Gheorghe Duca, la alte patru mii de munteni ai lui Şerban Cantacuzino. Printre soldaţi erau, aşa cum se întâmplă la oaste, oameni bărbaţi şi oameni femeie. Aleksa Tarangul, un rus de origine tătărească cu sânge de moldovean, născut în Moghilo şi ajuns mai târziu sfetnic de taină al principelui Dimitrie Cantemir, comanda o trupă de genişti însărcinată cu construcţia unui pod care n-a mai fost terminat niciodată, ca mai toate proiectele ambiţioase ale Evului Mediu românesc, încremenit şi el în proiect. Înţeleşi cu austriecii, prin ambasadorul Germaniei în Constantinopol prin care ţineau legătura, românii i-au abandonat pe turci când le-a fost lumea mai dragă: n-au luptat nici de partea lor, dar nici n-au avut curajul să-i refuze, preferând să prindă ultimii fluturi ai toamnei, ce înroşeau hăţişurile de dracilă crescute ca o barbă de imam pe malul drept al Dunării.

În istoria antică a Indiei, regele Asoka, nepotul lui Chandragupta, a impus o figură de neuitat. Supranumit calculatorul viu, Asoka părea mai degrabă artist decât inginer, deşi era capabil să numere toate frunzele dintr-un copac din goana calului. Nu o dată făcea pariuri cu curtenii că eroarea de calcul nu va depăşi cifra de zece frunze, în plus sau în minus. Dar nici o eroare nu poate desfrunzi mintea mai eficient ca istoria. După ce regele trecea ca vijelia pe lângă copac, soldaţii îi rupeau frunzele şi începeau să le numere pe îndelete cotoarele. Fără excepţie, Asoka a câştigat toate pariurile. Detractorii au scos la iveală următorul detaliu: regele îşi alege copaci din familia platanului sau a pipalului, care au frunze mari, numărate scrupulos cu o seară înainte, de o armată de sclave cu multă dexteritate în recoltarea ceaiului, şi prin aceasta s-a vădit că mintea lui de inginer o întrecea pe cea artistului.

Singurul personaj din familie care făcuse războiul era bunicul. Stăteam şi-l ascultam ca tâmpitul ore în şir, în timp ce-mi povestea că a făcut armata la vânătorii de munte şi a ajuns ordonanţa generalului de divizie Leonard Mociulski, şeful Diviziei 3 vânători, a Corpului de munte. Toate amintirile lui, şi singurele de pe pământ, erau legate de armată.

Hannah Pakula a numit-o „ultima romantică“. Contele de Saint-Aulaire a împrăştiat vorba prin toată Europa că România avea un singur bărbat, adică pe ea. Pentru noi, a rămas în istorie drept Regina Maria. Pentru Nando, bărbat’su, adică Ferdinand de România, a rămas drept Missy.

Despre ea însăşi, Missy scria că este o fiinţă electrică: „În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu“. Aşa s-a confesat regina în povestea vieţii ei, reeditată la Bucureşti, la Editura Eminescu, în 1991. Să fi fost Nando singura persoană care ştia amănuntele astea despre regină? Dar prinţul Barbu Ştirbei de ce nu le-ar fi ştiut? Dar colonelul Joseph Boyle, zis Joe?

Ion Caftanat este un stilist din Iveşti. Stiliştii sau staroverii sunt ortodocşii care ţin calendarul iulian decalat cu 13 zile faţă de celgregorian, iar Iveşti sunt o comună gălăţeană situată pe râul Bârlad, afluent al Siretului. Stiliştii din lunca Siretului sunt români sadea, cu obiceiuri neaoş ruseşti: poartă bărbi venerabile, înnodate până sub buric, rubăşti peste care se încing cu un brâu de lână în două culori, alb şi roşu, cizme înalte de cavalerist şi beau de sting de dimineaţă până seara. În rest, nu încetează să-l laude pe Dumnezeuşi să-i închine Lui vieţile lor nevolnice.

Doamna Roza, născută Knobloch şi măriatată Popescu, se îmbracă tacticos în dormitor, în faţa unei oglinzi uriaşe, fixată în ramă de bronz aurit, sprijinită pe parchet pe patru picioare în formă de labe de urs, care abia dacă mai face faţă volumului ei impozant şi năvalnic. Şi-a tras ciorapii de mătase neagră şi acum îi fixează în clemele portjartierului şi după o clipă de ezitare renunţă să-şi mai pună chiloţii pe ea, pe care-i aruncă pe pat, după ce şi-a desfăcut larg picioarele şi şi-a şters cu ei secreţiile vaginale. Când degetele îi ating fofeaza ca din întâmplare, geme de plăcere, se lasă moale pe un taburet şi, cu picioarele tot mai lărgite, îşi mângâie iedera rebelă de culoarea roşie-acajú a toamnelor târzii, căţărată până sub buric, apoi mâna coboară tremurată spre sfârlează, prin intimitatea frunzelor şi torpoarea vrejurilor, pe care otrezeşte la realitate şi ea nu stă mult pe gânduri, oţărându-şi muguraşul mai rotunjor ca aluna şi mai umed ca boticul de căprioară, pentru a simţi plăcerea pe propria lui spinare.

După mintea celor care au alcătuit biblia limbii române moderne, adică dicţionarul ei explicativ, a defeca înseamnă a limpezi un lichid, provocând depunerea substanţelor care se află în suspensie; a precipita albuminele dintr-o soluţie cu ajutorul unui reactiv chimic, pentru a purifica soluţia; a purifica zemurile din industria zahărului prin tratare cu lapte de var; a evacua materiile fecale din intestin.

Bhubaneshwar, statul Orissa, India, marţi, 29 mai 2007: În copilărie am deprins un obicei în aparenţă urât: să caut găinile de ou, băgându-le degetul în târtiţă. În dimineaţa zilei în care găina urmează să se reproducă, oul coboară pe ţeavă, la doi-trei centimetri în adâncul cloacăi, cât să-i simţi vârful cu buricul degetului. Ţinând o evidenţă clară a ouălor, gospodarul îşi poate monitoriza mai bine planurile de înavuţire. Zicerea fostului premier, "Să-mi număraţi ouăle", porneşte, de fapt, de la această experienţă simplă, primitivă şi plină de învăţăminte, a introducerii degetului în anusul găinii, pentru a ţine socoteala ouălor.