Patria mea este Bucureştiul. Iar Parisul e doar Bucureştiul cel mare. Dar, spre deosebire de Oraşul Luminilor, oraşul meu e mai miraculos. Cel mai mare sat al României, înconjurat de cele mai urîte blocuri din lume, invadat de cele mai barbare triburi şi cotropit de cei mai răi cîini reuşeşte, încă, să schimbe destinul fiecărui locuitor, nativ sau de împrumut, şi reuşeşte să-şi perpetueze seminţia.

În urmă cu douăzeci de ani, asistam neputincios la invazia ardelenilor. Ăştia erau cei mai răi, că veneau cu nasul pe sus şi ocupau gările, poşta şi telecomunicaţiile. Înaintea lor, trecuse valul moldovenesc. Numai că ăsta fusese unul umil, secerat, la intrare, de celebra sîrmă, astfel încît supravieţuitorii lor s-au ascuns la periferie şi, dacă n-or fi murit, mai trăiesc şi azi, sereni şi fericiţi. Iar urmaşii lor încă se încurcă prin bălăriile cîmpului cu care se mărginesc. Nu, valul, şarja, invazia ardelenească au fost dure, carnivore şi fără milă. Primele vorbe pe care le rosteau, invariabil – „Am venit să vă radem, regăţeni nenorociţi!“ –, păreau învăţate. Erau un fel de parolă cu care se recunoşteau şi se propulsau în funcţii, îşi acordau facilităţi, case, poziţii sociale. Ocupau Bucureştiul sistematic, strîmbînd din nas şi ţinîndu-se de el. Pentru că urmau reproşurile. Biet oraş de cîmpie: haotic, dezordonat, murdar, necivilizat, împrăştiat, neserios. Da, da, de trei ori da! Oraşul lui Mitică! Puah! Şi, amintindu-şi de Clujul ordonat şi imperial, lăcrimau amarnic. Urma ca ei, ardelenii, să ne înveţe să trăim, să ne civilizeze, să readucă moralitatea pe uliţa noastră.


Eu, unul, înghiţeamîn sec. Pentru mine, toate defectele atît deprecis şi drastic enumerate fuseseră calităţi: bucuria, lenea, vorbăraia, aglomeraţia, modernitatea tîrzie. Plăcerea de a trăi, plăcerea de a petrece fără cuţitul înfipt în masă, ca avertisment, plăcerea de a contempla şi a pierde timpul deveneau, în ochii ocupantului gomos, tot atîtea căi ale pierzaniei. Arhitectura aerisită era de căcat. Fetele cu luminiţe vii în priviri erau curve.


Intelectualii erau neserioşi. Locuitorii eraunişte înlocuitori. Localurile erau balcanice. Iar trenul (din Gara de Nord) nu era ţug! Înghiţeam în sec. Defectele astfel revelatenu mă împiedicau să-l iubesc cu disperare. Şi nu voiam să văd crescîndu-i din ruine zidurile aspre ale stilului egoist ardelenesc. Dar nu înţelegeam de ce se încăpăţînau să sosească an de an, cu aceleaşi vorbe în vîrful buzelor: „Am venit să vă radem, regăţeni nenorociţi!“. Pînă cînd am aflat secretul. Tot noi, bucureştenii, eram de vină, pentru că, în ipocrizia şi perfidia noastră, fixasem abuziv capitala între smîrcurile lui Bucur. Dacă n-am fi fost noi, acum toate forţele neamului ar fi fost reunite la Cluj (Napoca) sau, hai să zicem, la Braşov! Ce nedreptate istorică! Ce oraş de căcat! Să fii nevoit să baţi atîta drum pentru că nişte dobitoci au hotărît, acum un secol, de unde să răsară soarele!


Veneau pentru că marele destin ce le fusese hărăzit în leagăn decisese ca ei să se afirme, să sufere şi să triumfe în Bucureşti. Alt loc pe lume nu era, din păcate. Ei, cu acest „din păcate“ pronunţat cam prin al treilea an de şedere, se termina şi dormitul din că mine, şi masa de la cantină. Trecuseră anii. Ardelenii mei se încurcau (corpul cere) cu fete din Cîmpia Bărăganului, îşi luau casă la bloc, se aşezau. Funcţia bătea organul.

Deşi dispreţul pentru traiul nostru şmecheresc le lumina orice discuţie în contradictoriu, deveneau, fără să bage de seamă, apărătorii stilului de viaţă bucureştean. Călătoriile spre magica lume de acasă se răreau, pe mese apăreau musacalele, tochiturile, micii, ciorbele de burtă… Accentul se înmuia, asprimea de regiment făcea loc fandoselilor metafizice, iar dulcea lene orientală îi cotropea pas cu pas.


După douăzeci de ani, sînt ardeleni numai cu vorba. Dar, în rest, s-au schimbat – la fel ca românii de pretutindeni. Au devenit de-ai casei. În inima lor se reclădesc bisericile distruse, se surpă blocurile muncitoreşti confort doi, trei şi patru (dacă poate exista aşa ceva), casele boiereşti se redecorează, Lipscanii forfotesc, Cotrocenii se umplu de frunze, grădinile de vară – de romanţe şi lăutari. Şi aşa mai departe. Cînd prind cîte un june venetic, încep aşa: „Aici, la noi…“ sau „Noi, bucureştenii…“. Nici nu-şi dau seama că legătura de sînge care i-a mînat prin secoli, mîndria celei de-a patra naţiuni a Imperiului s-au dus dracului.


Bucureştiul i-a învins, de fapt, i-a domesticit, aşa cum micul prinţ a domesticit vulpea sălbatică. Ei, asta-i poezie. Ardelenii nu sînt nici vulpi, nici vulpiţe. Dar, alegînd cu încăpăţînare destinul de bucureştean, au păţit aidoma tuturor străinilor care au întîrziat prin părţile acestea. Şi-au pierdut minţile. Iar noi, bucureştenii get-beget, îi privim cu ironie şi resemnare. Pentru că obiectul pasiunii noastre nu se schimbă. Acelaşi oraş de cîmpie, haotic, murdar, aglomerat, răsfirat, sufocant, de strînsură. Dar eu vorbesc? Ce dacă m-am născut aici? Părinţii mei se stabileau prin părţile astea acum o jumătate de veac.

Taguri: almanah poveste batai in dialog ardelean